Oleg Serebrian - o voce de rezonanță a prozei basarabene

poezii.xyz Oleg Serebrian - o voce de rezonanță a prozei basarabene

 Pentru marea majoritate, e mai întâi de toate Excelența Sa, Ambasadorul Oleg Serebrian – una dintre cele mai sprintene minți din artileria grea a diplomației moldovenești. Pentru unii, este Domnul Profesor, pentru alții, politolog și fost deputat, lider de partid, istoric, om de o înaltă cultură, iar de aici în- colo, și un scriitor impunător.

 O voce de rezonanță a prozei basarabene, parcă ieri răsărită, dar care eclipsează, cu ușurință migrând fastuos, dar și suav prin octave de la basul care îți domină substanța cenușie, până la sopranul liric, care-ți zguduie întreaga ființă. Oleg Serebrian a oferit una din cele mai valoroase cărți ale anului 2018 – „Woldemar”, un roman despre care un alt diplomat, Valeriu Turea, spunea: „Cred că literatura de la noi se poate lipsi fără mari regrete de multe cărți. De aceasta – nu, fiindcă s-ar sărăci pe sine însăși. Si nici n-ar putea s-o facă, chiar de-ar voi-o.”

Stiu, e ciudat să te trezești pe lume cu sentimentul că nu e cea reală, că e o mistificare, o iluzie…” Așa începe Woldemar, un fabulos roman de impact absolut. Voi, cu sentimentul unei mistificări, veți ieși din această carte. Nu, nu veți ieși, chiar dacă în față vă va rămâne ultima copertă. Croit în mod nemilos, aproape de extreme, absolut milimetric, acest copil hiperrealist vă va domina încă multă vreme. O să-l iubiți cu patimă, o să-l compătimiți cu toată ființa.

„Faptul că nimeni n-ar avea nevoie de mine, l-am însușit repede și bine, iar frica de a nu rămâne pe drumuri deveni treptat una din obsesiile copilăriei mele”. Woldemar e un roman scris în ani. Veţi descoperi un scris foarte măsurat, meticulos şi elegant. O poveste extrem de sensibilă despre psihologia copilului – o temă deloc ușoară, dar care o să vă poarte prin lumi de vis şi apocalipsă. Autorul n-o să vă ofere șansa unui compromis. Aici totul se trăiește intens, totul doare, totul luminează și înalță. Copil a două mame și a două lumi: una apusă și alta în tiparul căreia nu se înscrie. E copilul iubit și format de bunică – o baronesă de origini germane, care e şi vocea secundară a acestui roman împletit în două iţe. Anume acestă femeie cu un caracter cât un imperiu, este cea care-i educă spiritul și valorile culturale ale epocii sale. Într -un cuvânt, Woldemar e esenţa nobilă a lumii interbelice aruncată în URSS. Poartă un nume specific aristocraţiei din ţările germanice. La fel, Woldemar e un nume la confluenţa spaţiului slav cu cel germanic, aşa cum este Bucovina, aşa cum este şi acest copil – abandonat de mama naturală, înfiat de sora acesteia. Fiecare-și trăiește abisurile sale. Mama sa adoptivă își taie perspectiva la o minimă fericire, aliniindu-se perfect ordinii sociale, de dragul unei împăcări convenționale cu lumea. Dar în interior, tună și trăsnetele ei se descarcă de cele mai dese ori în „Woldemar”.


„Cât despre mine, eu o iubeam, deși nu chiar întotdeauna. De nimic și de nimeni nu mi-a fost frică în viață atât de tare ca de femeia asta.”

„Cele mai grele lovituri nu sunt de la pumni și vin pe neașteptate. Să le suporți în tăcere, cu demnitate.” Vei încerca să rescrii povestea în capul tău, să corectezi traseul existenței lui Woldemar. „Nimeni n-ar fi spus că am murit, pentru că lăsam impresia unui om viu”. Vei dori să-l iei în brațe, ridicându-l deasupra crudei realități, dar el va rămâne departe de tine, de neatins, chiar dacă-l ai în suflet. Si, inevitabil, vei căuta sursa reală din care a „crescut” acest copil. „Oricum, noi cunoastem cu adevărat un singur copil: cel care am fost (ori suntem) noi înșine.”

Cinghiz Aitmatov a fost ambasadorul URSS în Luxemburg, Ismail Kadare – ambasadorul Albaniei la UNESCO, Pablo Neruda – ambasadorul Republicii Chile în Franţa. Când eram la post la Paris, fiecare al cincilea ambasador era din sfera literară.” Dar „Woldemar” nu i se părea foarte potrivit istoricului și diplomatului pentru debutul în literatură. Astfel, acesta a fost precedat de „Cântecul Mării” (care în curând va fi lansat și în limba germană), un roman despre o perioadă când hotarele care se schimbau de la o zi la alta, tocând destine și călind caractere. Când fiecare zi e o încercare de a supraviețui, păstrându-ți calitatea de om și demnitatea de neam. Aici istoricul îşi face treaba excelent, pregătind terenul pentru scriitorul care în al doilea roman avea să strălucrească. Veți aprecia o dată în plus fumusețea și savoarea intelectuală a perioadei interbelice, dorindu-vă ca și azi, să se preia din latura spirituală, culturală și mai ales morală a acelei perioade.

Dar această lume apusă trăiește în toată splendoarea în Woldemar, copil născut deja în URSS, țară căreia nu i se potrivește deloc. „Efortul de a mă controla în permanență, mă consuma efectiv.” Să te ajustezi la lumea uniformă, în timp ce tu ai o lume a ta, cu atâta istorie, trăiri, evenimente și oameni unul și unul, e poate cea mai grea povară. Să înțelegi că ești unic, dar să te prefaci de duzină, doar ca să nu cazi în dizgrația colectivității, iarăși, nu e cel mai plăcut lucru. El, al tuturor și parcă al nimănui, e gata să-și aburce lumea întreagă pe umeri și s-o ducă mai departe. Chiar dacă din el, poate, nu va rămâne nimic.

Dar veţi avea şi momente când veţi zâmbi cu sentimentul unei inocenţe demult uitate. „Ea se întorsese cu faţa spre mal… Încremenii. Ceea ce vedeam, mai exact ce nu vedeam, era cu totul ciudat… Fără să vreau, privii încă o dată fetiţa goală… Rămăsesei aşa câteva clipe cu gura căscată de nedumerire: „asta e o regulă, ori e o excepţie?” Iubirea va purta haine diferite, iar intensitatea ei va fi mereu pătrunzătoare.

„Să nu cazi, Woldemar, să nu cazi niciodată! Să-ți duci crucea până la capăt.” Până la urmă, cartea nu mai e a autorului, dar a celui care plonjează în ea, îmbrăcându-se în pielea micului Woldemar. Trăind la fel de intens, ajustând emoția după intensitatea sa interioară. Iar Oleg Serebrian doar îți servește o lume pe post de matcă, din care te împotrivești să ieși, chiar dacă ultima pagină îți anunță nașterea.

O poveste copleșitoare. Caldă și tulburătoare. Un roman cu greutate incontestabilă, care stă pe aceiași treaptă a calității cu marea literatură. O carte care va trebui să-și croiască singură drumul, pentru că autorul, dintr-un soi de modestie neînțeleasă, nu-i asigură promovarea binemeritată. Pusă de scriitor permanent la îndoială. Retrasă din editură în câteva rânduri. Presupun, nici azi, Oleg Serebrian nu este pe deplin conștient de impactul pe care l-a creat Woldemar, chiar dacă aprecierile poartă noduri în gât și emoții copleșitoare.

Text: Victoria Cușnir
pentru http://vipmagazin.md


Preluat de la: Timpul.md
Posted 20 марта 2019

Random creations :)

Caut sa adun ce iubeam

Adun bucati de nimini frânte

Si le lipesc cu cuvinte

Dar sunt insuficiente, nu am destule 

Ca sa ma pot vindeca de tine

 

Ai plecat cu fragmente din mine

Iar acum din puzzle-ul inimii mele

Lipsesc foarte multe piese

Si nu pot sa le inlocuiesc cu oricine

 

Mi-ai zamislit in inima sentimente

Si amintiri care au devenit obsedante. 

Doresc sa le retrăiesc in realitate

Să-ți mai simt atingerile tale calde

 

Si acum caut iubire in alta parte

Adun bucata cu bucata, cat se poate

Dar nu pot gasi tratamente

Ca sa ma pot vindeca de tine

 

Oferă-mi doua minute din viața ta

Si le voi tranforma in medicamente

Oferă-mi din nou o zi din viața ta

Si o voi transforma in vesnicie

More ...

Про любовь

Люблю? Наверное... не знаю,

Не знаю думать ли об этом?

Я чувство это презираю,

Но как без этого поэту?

 

Я про любовь писать рискую,

Ведь я могу сказать не то...

Как и богатому буржую,

Заказывать простое и дешевое вино.

 

Его понять не смогут люди,

Что в тех-же почестях живут.

Вокруг него лишь злые судьи,

А мои судьи все вокруг.

More ...

Renasc

Si eu traiesc in aceeasi frică

Dar o astup cu o mareață mască

Zambesc amar, cu inima de gheață

Alergând din doliu in speranță

 

Si astept venirea inceputului

Sa aud ale liniști zgomotului

Si sa nu mai simt nevoia sentimentului

Si ale fiara manifestului

 

Am oferit destule bucati din mine

Am impartit destul ale altor destine

In timp ce mureau ale mele vise

Nu mai astept ziua de mâine

 

Incep de azi sa ma rup de trecut

Si sabia moralei am s-o ascut

Ca sa tai orice sa petrecut

Ca protectie, morala-mi va fi scut

More ...

Trezirea din vis

Înotăm încă în fluidul vâscos al sărbătorilor

rămas în urmă

impregnat în tocul pantofilor

și-l resimțim

mai întâi

ca pe o rezistență la curgere

apoi ca pe un lubrefiant miraculos

în rezervorele minții

indispensabil în mecanica mișcării de rotație

a viselor

în reducerea forțelor de frecare

dintre speranțe și percepțiile noastre imediate

în dispariția zgomotului

parcă auzi motorul vieții tarcând la relanti

într-o realitate temporală superfluă

cuantică

care se amestecă impostatic cu visele

și care ți se scurge pe dinaintea ochilor

mai lipsește doar inelul de căsătorie cu diamante

cineva dinăuntru a spus „da”în locul nostru

prima zi din an nu se deosebește de ultima

am visat cu ochii deschiși

ne-am trimis sute și mii de mesaje

încurajări

degeaba

timpul de ieri zace alături de noi într-o baltă de sânge

ceva nu e-n regulă cu gravitația lumii

cu spațiu

asistenta de pe Salvare se declară în cele din urmă învinsă

și ridică nepăsătoare din umeri

„e mort!

nu vedeți că e mort?

de acum va trebui să vă descurcați singuri!”

More ...

Concluzii

Încă mai simt umezeala londoneză în oase,

Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord a rămas undeva în urmă

cu miriapodele și coleoperele lui dizgrațioase

mișunând peste tot,                                

cu miliardele lui de melci mucilaginoși, păianjeni vampiri și larve,

încă mai cred că bătrânul Albion seamănă tot mai mult cu o mlaștină,

nicăieri n-am văzut mai multe cărămizi și blocuri de piatră

disimulate în biserici, case, pub-uri, ferme, garduri,

trase la indigo,

în castele medievale împrejmuite de ziduri înalte și apă

( din care doar crocodilii lipsesc!),

în megalitice catedrale, fără cruci sau icoane…

Prima senzație este de prăbușire în timp,

în Ev Mediu,

printre inși zgrunțuroși, încremeniți în tipare,

cei mai mulți ridică din umeri când îi întrebi de Shakespeare,

unii  scriu cu mâna stângă, de-a-ndărătelea,

alții beau wischy și-ți povestesc despre strămoși lor cuceritori,

(despre cum aceștia deveniseră  stăpâni  de sclavi în Indii!),

pe M1 se oprește circulația jumătate de zi să treacă o rață

urmată de douăsprezece rățuști crăcănate,

la naiba, aici totu-i pe dos, se trăiește mecanic, prin repetiție,

mașinile au volanul pe dreapta și circulă pe dreapta,

mâncarea are gust de pământ putred și pește

chiriile sunt mari

cuvântul cel mai des folosit este „abuz”,

cu  o mie de înțelesuri,

și desigur, my queen,

fără nicio logică….

More ...

Recul

cel mai mult timp petreci în trecut

deșirând viața ca pe un pulover vechi

lăsat în uitare

mâine îl vei împleti la loc cu nasturi din cochilie de melc

și anchior

să fie cool

vei mai adăuga și ziua de azi de pe alt ghem

cu ață de altă culoare

îți vei face un ceai chinezezc

și vei fuma o țigară

cât timpul se încolăcește în jurul tău

ca un șarpe

îți amintești ultimul sărut

primit într-o dimineață geroasă de februarie

prima noapte de dragoste

alte lucruri din vitrina ta cu trofee mărunte

pe care nu știi niciodată unde să le pui

și  în ce ordine

noroc că de-o  vreme nu se mai întâmplă nimic

n-a mai rămas loc să adaugi și altele

tristeții i-ai făcut loc în sertarele înțepenite

ale sufletului

celebra formulă a lui Eistein devine pe zi ce trece

tot mai inaplicabilă

în viața ta n-a mai supraviețuit decât o mișcare inerțială

de respingere

starea aceea în care te simți dezbrăcată de spațiu și timp

liberă…

More ...