Apăsări
aud numai știri rele în zori
când ziua iese precum o amantă grăbită din noapte
dimineața însă se anunță frumoasă
ca-ntr-un tablou de Cézanne
scatiii se ciondănesc zgomotos pe colțul de pâine
rămas de aseară pe prichiciul ferestrei
în acorduri care-mi amintesc de Bruckner și Ravel
sau Vivaldi
.
să tot trăiești
.
să primești în suflet toate diminețile acestea de Mai
pline de muzică
ca pe niște sinfonii ale iubirii
neterminate
.
așa cum sunt toate iubirile și simfoniile vieții
.
eu
din păcate
mi-am pierdut sufletul
captivul din mine a aruncat telefonul pe geam
a zăvorât toate ușile cu ieșire la inimă
afișând la singura fereastră fără perdele
ostentativ
resemnarea
.
indiferența gregară a cărnii
.
nu mai tresar la știrile și bucuriile dimineții
ca altădată
la un moment dat totul devine prozaic
un déjà vu
mă pierd nevăzut printre oameni și lucruri
ca o tușă de negru pe negru
în același decor sumbru...
Poems in the same category
Pastel abstract
De la înserat,
Valurile se înălţau
Până dincolo
De Trece-Zi,
Iar eu,încercam să ajung
Cât mai aproape
De Chiamă-Lună.
Stelele,cocoţate sus,
Nu aveau frică
De Atinge-Marea
Şi plecate să se întalnească
Cu Miază-Vânt,
Aruncau în urma lor
Scântei îndepărtate.
Liniştea se auzea peste tot…
Linişte-'n valuri…
Dragoste-'n flori,
De Regina-Nopţii îmi amintea,
Şi cercuri de apă
Sub stelele boltă gândeam…
Ecoul, punea stavilar
Peste Ochii-Lumii
Şi, spărgând valurile,
Stiga spre începuturi:
--Copil de vânt
Cu umeri goi
Şi pielea fină,
Ai uitat zilele roz!!!???
De nicăieri ,
Se auzea în sparte unde...
Ceva nelamurit,
Împrăştiind mozaic în sclipiri,
Iar valurile se înălţau
Iar şi iar
Pâna dincolo
De acuarelele
De la Trece-Zi….
Reflexe
orgolioși
narcisiști
ipocriți
trăim duplicitar sub o imagine falsă
într-o zi ne-am privit întâmplător în oglinzile dinăuntru sufletelor noastre
și ne-am înspăimântat
nu mai eram cei care ne văzusem până atunci în banalele oglinzi de sticlă din holuri
vitrine
din alte locuri
cum era posibil să fim în același timp și unii și alții
ne-am întrebat între noi
dar n-am știut ce să ne răspundem
ba chiar am râs ascultându-ne
descoperindu-ne
dându-ne jos măștile
ăștia suntem
niște actori de mâna a doua
distribuiți aleatoriu într-o piesă de teatru absurd
după același scenariu
pe aceași scenă cu decoruri ieșite din uz
cu aceleași lumini și umbre jalnice
locuiți de aceleași vise uzate la maxim
trăind second hand
într-o viață stoarsă ca o lămâie
de alții…
Tristeți
la fiecare început de Decembrie
sunt trist
se adună toate tristețele de peste an
unele peste altele
într-un loc fragil al tristeții
undeva în preajma inimii
până îmi înăbușă sufletul
și parcă mă simt tot mai greu
cu fiecare tristețe presată între filele acestei cărți a vieții
fixată în bolduri pe aceeași bucată de polistiren expandat
ca în copilărie
când în locul tristeților
puneam cărăbuși și fluturi
și-i răstigneam acolo de vii
cu o cruzime nemaiîntâlnită
diferența e că tristețile nu se ofilesc niciodată
sunt ca niște camelii de iarnă
care înfloresc în decembrie
ce poate fi mai frumos decât o floare albă de camelie
în mijlocul unei câmpii zbuciumate de viscol
sau una roșu aprins
ca un licurici care strălucește noaptea
când crapă pietrele
cred că doar tristețile
îmbrăcate în negru
sunt mai enigmatice decât cameliile
pot fi asemănate cu măicuțele de la Văratic
care bat toaca la miezul nopții
atunci când simți că ți se rupe inima
de ce oare suntem condamnați la iubire veșnică
la această suferință nedreaptă
de a ne iubi între noi
uneori chiar împotriva inimilor noastre...
Superstiții
există riscul ca într-o zi oglinda mea să se spargă
și să nu-mi mai regăsesc chipul dimineața
în zori
ar fi cumplit
mi-ar fi foarte greu să mă recompun din o mie de chipuri
deformate grotesc
într-unul singur
nu m-ar mai cunoaște nimeni
nici chiar eu
în fiecare zi mă privesc în oglindă
încercând să mă conving că n-am dispărut peste noapte
odată cu ultimul vis
.
e clipa mea matinală de regăsire cu mine însumi
care-mi dă curajul să-nfrunt încă o zi
.
mă strecor din casă printr-o mare învolburată de chipuri
niciunul nu seamănă cu celălalt
imaginea lor mă urmărește obsesiv
pe o tablă de șah cu piese de sticlă
ricoșind ca ca un glonț de retina pisicii
(traversată de un șoarece)
în creier
.
e atâta învălmășeală printre circumvoluțiuni
încât mi se strepezesc dinții
.
o parte din mine adună cu obsesie
chipuri de oameni
o altă parte le-ngroapă în memorie
sau le șterge
nu știu de ce se întâmplă toate aceste lucruri
nu există însă necaz mai mare decât să spargi o oglindă
și să-ți vezi sufletul făcut țăndări…
Tablou de vară în tempera
ar trebui să ne iubim acum pentru cât mai avem de trăit
nu știm ce ne mai așteaptă și mâine
azi am avut tornade înspăimântătoare la prânz
puhoaie de apă și alunecări apocaliptice de pietre spre seară
în munți
în zori a plouat cu gheață cât oul de mierlă peste iepuri sălbatici și ciocârlii
toată dimineața a lăcrimat în dreptul ferestrei aburite de nori
fără să-și poată mângâia trandafiri culcați la pământ
într-o revărsare tăcută de durere și sânge
tu aveai rimelul căzut pe obraji și buzele albe
perdele spumoase de apă țâșneau din roțile bolizilor negri
și cădeau peste tine
se balansau deasupra-ți cablurile de înaltă tensiune precum niște păianjeni uriași
care scoteau flăcări pe nas la fiecare atingere
dar tu alergai ca o zebră în aceeși pantofi roșii din piele de șarpe
cu tocurile înalte
în același pardisiu galben cu inserții de alb și trei rânduri de nasturi
erai udă din cap în picioare când ai intrat
acum nu mai poți da înapoi
vei rămâne în noaptea asta la mine ca să-ți usuci hainele
să bem ceva și să căutăm vreun capot de bumbac prin dulapuri
dacă vom găsi
dacă nu ne vom îmbrăca în clovni și ne vom desena câte un ochi pe fiecare palmă
poate vom pune pe noi niște cearșafuri în romburi
și câte două tichii cu motocei galbeni în cap
iar dacă se va stinge lumina
ne vom îmbrățișa grațios între două fulgere zguduite de tunet
mi-aș dori să trăim noaptea aceasta ca și când ar fi ultima
iubito
chiar dacă nu va fi
cine ar fi crezut că Halep va câștiga Wimbledon-ul în fața Serenei Williams
nimeni
sperai ca atunci când rupeai petalele albe ale unei flori de romaniță
și te-ntrebai întinsă pe spate cu tot cerul deasupra
mă iubește
nu mă iubește
la fel te intrebi și acum
tremurând la fiecare respirație a vântului în geamuri
cineva a deschis Cutia Pandorei cu fiarele neîmblânzite ale nopții
afară
nu-i nicio speranță ca hainele tale să se usuce până în zori…
Linii frânte
îmi reprezint femeia ca pe o absidă
la edificiul vieții multigeometric,
ce nu lipsește din nicio piramidă,
din niciun templu sau lăcaș vremelnic
.
și nu mă miră plusul lor de frumusețe,
mă mulțumesc doar că sunt vii,
că au precum un poliedru douăzeci de fețe
și, mai ales, că n-au asimetrii
.
e drept că geometria rămâne doar știință,
când pui compasul sau echerul gol pe gleznă
pierzi din vedere tocmai unghiul ei de referință
ce pleacă din lumină și se termină-n beznă
.
cu timpul chiar și cercul devine o elipsă,
nu poți rămâne cerc întreaga viață…
da, ea-i când în excces, când lipsă
ca o spirală-nchisă într-un un cub de gheață…