așa cum raza de lumină albă uneori
(trecând din întâmplare printr-o prismă moartă),
se sparge în o mie de culori,
la fel privirea ta, iubito, nu are altă soartă.
te recompui bizar mereu sub alte predicate,
(nimic, până la urmă, comun ideii de frumos!)
și te încurci în geometrii din cele mai ciudate
din care nu lipsește carnea și fiecare os
din fața ta doar două cercuri paralele
(ochii, probabil, rotunzi ca bobul de orez!)
apoi triunghiul dintre ele
(un fel de nas!) și-o gura, sub formă de trapez
mai jos, un gât prelung, precum un cap de hidră
(două triunghiuri puse vârf la vârf)
care apasă nefiresc pe o clepsidră,
anume chiar pe propriu-ți stârf*
doar tibia ca un cilindru mic
ușor concavă,cu-ncovoiri de scut,
cu toată geometria asta de nimic
încă îmi dă fiori și-mi amintește de-nceput
*stârf= stârv
