Comparații
precum o pasăre zgribulită de frig
care sprijină în aripile ei neobosite cerul
la fel
viețile noastre
fragile ca niște cupe de cristal
gata oricând să se prefacă în țăndări
într-o clipă de neatenție
sprijină cu aceeași determinare timpul
(acel vultur cu ochi sângeroși
și necruțători
pentru care viața păsării nu înseamnă altceva decât
bucuria puilor flămânzi!)
Doamne
cât de trist poate fi pentru o biată pasăre
îndrăgostită de cer
să îmbrățișeze c-o ultimă zvâcnire de aripi
pământul….
Poems in the same category
Desen în grafit și cărbune
gândul de a te strâge în brațe
mă sperie
ești atât de firavă încât te-aș putea strivi
între două degete
ca pe o cupă de șampanie
te asemeni cu misterioasa Diphylleia grayi
dacă s-ar întâmpla să ploaie acum
m-aș uita prin tine ca printr-o fereastră deschisă
imaginează-ți să vezi o inimă zbătându-se
înăuntru unui strop de cleștar
șuvoiul de sânge
în cele mai aprinse culori ale rubinului
invadând cortexul
întregul mecanism al vieții trepidând
înaintea ochiului
mă simt ca un căutător de diamante
în fața celui mai neobișnuit safir descoperit vreodată
în care s-au decantat din prima zi a Facerii
toate minunile Creației
într-una singură...
Nocturnă
te întrebi dacă nu ți-ai pierdut șarmul
când te privești în oglindă
îți pipăi pomeții
obrajii
adaugi fără chef o cremă Sweet Secret
cu miros de vanilie
o dungă de ruj peste buze
fără niciun efect în întuneric
dar nu contează
să-mi rămână în minte imaginea ta
decât alta
cum mi-ai spus într-o seară
„întotdeauna mai exist-o femeie
fir-ați ai dracului…”
.
sigur privești în gol de-acolo
din neguri
tavanul
îți trosnești degetele
așteptând un tren care nu mai circulă noaptea
de mult timp
dacă ai răbdare să-mi termin și eu
țigara
mă apuc să dau la o parte zăpada aceasta
așternută-ntre noi
ca o pacoste…
Insomnii
firava flacără gălbuie arde-n cadelă vioi, ca fânul,
ai zice că Măicuța Domnului e vie,
că pruncul suge laptele ceresc și mușcă sânul,
în timp ce îngerii foșnesc în juru-i ca niște fulgi de păpădie.
privesc tavanul tremurând într-o nuanță galben-albăstruie,
ai zice că Maria mea pierdută printre vise-i sfântă,
nu are niciun Crist la sânu-i mic și ferm ca o gutuie,
nici sfinți, alături, pe clavirul care nu mai cântă.
umbre prelungi sluțesc pereții negrii ai speluncii
pulsând într-o tăcere mistică, sarcedotală,
ai zice că toți diavolii se dau pe tobogan ca pruncii,
iar casa mea a căpătat dimensiuni de catedrală.
într-un tărziu firava flacără se stinge ostenită
și noaptea-și pune părul negru ciufulit pe moațe,
Maria mea scâncește-n somn ca o femeie-ndrăgostită
visând, pe jumătate trează, cum o iau în brațe.
Vacanță
am văzut de departe cum femeia se prăbușește cu fața-n nisip
aproape de valuri
nu mai era nimeni pe plaja la ora aceea
singur am întors-o
i-am făcut respirație gură la gură
i-am scos sutienul și am presat-o cu podul palmei pe piept
cum învățasem la un curs de prim ajutor
în clasa a zecea… umană
pe-un manechin din plastic
eram disperat că uitasem telefonul mobil în hotel
și nu puteam suna la „urgențe”
mă rugam la toți sfinții și dumnezeii din cer
să nu moară
.
zadarnic
.
unul din noi pierduse lupta cu viața
.
nu mai avea niciun rost să sun la 112
mă gândem în timp ce călcam de două ori într-un loc
și aruncam la fiecare pas câte o privire în urmă
era chiar riscant
cineva ar fi pus o mulțime de întrebări incomode
la care eu n-aș fi găsit prea multe răspunsuri
.
cine era
de ce eu
chestii din astea
.
”doar n-o să mă lași tocmai acum”
îmi strigă femeia căzută-n nisip
și se ridică-n picioare
„ te-am amăgit”
.
de necrezut
.
rămăsesem țintuit de stupoare ca un cui într-o scândură
.
a doua zi m-am trezit într-un pat de spital
era încă noapte
o femeie liliputan îmi înfigea un ac de seringă în braț
iar alta răsturna peste mine
un coș cu gândaci și păianjeni
.
„mai bine lăsați-l să numere nasturi”
reverberă un glas cavernos din înalturi…
Starea de vomă
nu mai am putere să lupt cu forțele oarbe ale naturii
cu zbuciumul incoerent al vântului
cu reacțiile necontrolate ale norilor
ale ploii
cu înverșunarea de neînțeles a lui Don Quijote
băgați-mă sub ghilotina purificatoare
a lui Robespierre
despărțirea capului de trup poate fi o soluție convenabilă
un protest împotriva injustei condiții a omului
am ajuns să nu mai cred în nimic
am ars tot fitilul speranței
acum înot în derivă prin ceara fierbinte a vieții
care se va răci până la urmă
peste o mie de ani cineva ne va găsi
în nu știu ce deșert al Cosmosului
și se va mira că nu aparținem niciunei specii umane
cunoscute
că ADN-ul nostru are numai două spirale
că suntem muritori
niște forme primare
amibe
cât să mai îndurăm această tiranie a morții
mileniu patru va fi
cu siguranță
al vieții veșnice
ia-ți înapoi ghilotina ruginită de timp
bătrâne Robespierre
Hamlet nu se mai joacă demult…
Reverii
respiram și credeam că trăiesc
îmi auzeam sângele curgând
căzând cu vuet în cascadele trupului
văzusem cândva o moară de apă
și-mi imaginam că eram o moară de apă
la capătul unei roți
măcinându-mi singur zilele
zdrobindu-le între pietrele zgrunțuroase
ale timpului
mărunțind-le în pulberi pufoase și înecăcioase
cernându-le
îndepărtând tărâțele existenței
de bosonii lui Higgs
( pe care Dumnezeu își scrisese letopisețul Facerii! )
respirând ca o pasăre albă în vid
dezintegrându-mă…