Definiție
„neliniștite păsări luând cu asalt norii”
semnează artistul într-un colț al pânzei
și-aruncă plictisit pen***cenzure***
desenase imaginea unei păsări necunoscute
din memorie
o văzuse cândva suprapunându-se peste imaginea norilor
și-o asociase cu sandwich-ul pe care tocmai îl mâncase
la micul dejun
fără prea multă tragere de inimă
fiindcă se alese cu o senzație supărătoare de insațietate
cum naiba să asociezi o pasăre cu o bucată de carne
între două felii de pâine
și să pretinzi că aceasta este o operă de creație plastică
cineva
desigur
va descifra imaginea într-o cheie proprie
neînțeleasă de nimeni
altcineva te va propune la Premiul Nobel pentru pictură naivă
iar tu
artistul flămând
care știi adevărul
vei ridica contrariat din umeri
până la urmă aceasta e arta…
Poems in the same category
Așteptări
era o vreme când înotam ca un pește
în liniște
nu-mi mai amintesc
dacă eram om sau pește
dar sentimentul singurătății lucii
era același
liniștea se insinuase între noi ca o aripă nemișcată de lebădă
pluteam
simțeam cum îmi apar riduri în jurul ochilor
de-a lungul nopților lungi
zilele îmbrăcate în haine vărgate jucau zaruri pe prichiciul ferestrei
cu Alina
pisica mea albă
sub tălpile mele înecate-n nisip
trosneau cochiliile scoicilor fără scoici
și
mai ales
fără perle
pescărușii parcă își înghițseră limbile
desupra apelor învrăjbite de valuri
cineva așezase între mine și lume o coală transparentă de sticlă
în care se spărgeau ca niște fulgi opalescenți de zăpadă
toate sunetele…
Cine să te mai apere?
viața mea e ca un teren bătucit
ca un șotron desenat pe asfalt cu cretă
când intri trebuie să sari peste niște linii albe
pe care n-ai voie să le atingi
să-ți depărtezi picioarele
să țopăi
și să arunci c-o lespede înainte
apoi s-o miști printre linii într-un picior
nu-i simplu
Omul-șotron are regulile sale
din când în când îi redesenăm
părțile șterse
cu aceeași bucată de cretă
păstrată în inimă
la început ți-a plăcut
îți amintea de fetița în rochie bleumarin
cu ochii de păpușă Barbie
azi însă nu mai ești atentă la linii
nu mai respecți nicio regulă
ai devenit o fiară însetată de sânge
idealul tău în viață este să sfâșii
să lași în urmă cadavre
îți devorezi propria dragoste
îngerii
ochii Omului-șotron sunt podidiți de lacrămi
cine să te mai apere de tine însuți?
Prima
Schimb zeci de mii de vorbe
Dar vorbesc numai cu mine,
Singura mea speranta
Este binele de maine
Si sincer , am prea multe ganduri negre
Ma compar in veselie doar cu pompele funebre.
Dar cu toate astea ,
Incerc sa-mi pastrez echilibrul
Sa rezist tentatiei
De-a nu mai lupta cu timpul
Acest permanent nefavorabil
Monstru care-nghite sentimente,
Dorinte si vise neimplinite.
Un izvor de lacrimi
Ce nu seaca niciodata
Ce dezgroapa o amintire
De lume de mult uitata.
O traire care nu mai lasa
Loc nici de cuvinte
Foc etern aprins in graba
Intretinut de minte.
Un sir lung de palpitatii doar de la o privire
As vrea sa simti doar o secunda
Ce simt eu pentru tine.
Dezintegrări
e aceeași eșarfă neagră pe care mi-ai dat-o cândva
un fel de cămașă a lui Nessus
în care ard în cele mai groaznicele chinuri
zadarnic încerci să dai înapoi timpul
otrava mi se scurge prin vene ca o apă tulbure
îmi sfârtecă sufletul
n-ai cum să înțelegi de ce nu vreau să te mai văd
de tălpile mele s-a prins întunericul morții
nu mai e nicio cale de întoarcere
cu fiecare zi care trece îmi înalț tot mai sus propriu rug funerar
departe de lumea aceasta a lucrurilor mici
și ard în liniște...
.
Din volumul Alb și Negru, aflat în lucru
Despre alt fel de gramatică
verbul „a fi” e aproape identic cu verbul „ a merge”
doar mergând poți să zici că exiști
(să aduni la un loc „a fi” cu „a merge”! )
strivit între ele substantivul comun „lume”
(suma tuturor „celor ce sunt”, indiferent de felul cum sunt!),
dă sens substantivului efemer viață
( definind doar jumătatea care există și merge!)
și golește de conținut sensul substantivului neutru, opus, „lucru”
( jumătatea cealaltă, aflată sub predicatul verbului „a fi”, fără „a merge”!)
o pasăre împușcată într-o aripă, de pildă,
o floare ruptă,
un om la vârsta a treia, după un accident vascular,
încetul cu încetul devenim lucruri
ne prăbușim în abisul înghețat al verbelor „a fi ”și a „crede”,
care înseamnă speranță,
unde nici chiar celebra formulă a lui Einstein, E=mc²
nu ne ajută prea mult,
fiindcă niciodată energia E a verbului a fi
nu poate fi egală cu masa m a substantivului viață
de înmulțit cu viteza c² a speranței, în vid,
unde aceasta ajunge, dar de unde nu se mai întoarce…
Preaplin
de la o vreme nu mai simți nimic
emoția e ca o rană deschisă
vezi sângele țâșnind
ca dintr-o fântână arteziană
coagulându-se
prinzând coajă
cicatrizându-se
și tresari ca din mijlocul unui vis
la dracu`
ce-a fost asta
și de ce naiba ai tras storurile
de ce frigiderul e gol
unde îmi sunt berile alea nenorocite
n-ai observat că afară a venit iarna
trageți o pătură peste tine
iubito
astăzi n-am chef
degeaba buzele mele ți se lipesc de umeri
nu m-ai tresari
ai pe față expresia aceea
ca atunci când sărutai moaștele Sfintei Parascheva
caști
lucru care n-are nimic în comun cu dragostea
nu mai e ce-a fost
îmi amintesc când te rupeam în fouă
ca pe-o grisină
îți trosneau oasele
ți se încordau mușchii
nervii
acum dormi nemișcată pe-o parte
cu spatele
îmi faci poze
cu diafragma deschisă la + infinit
iar mie mi-e foame
atracția s-a deghizat într-o senzație copleșitoare
de foame
mă duc să-mi cumpăr o doză de bere
și-o pâine
dar nu-ți promit că mă-ntorc prea repede...