Definiție

n-ai mai ieșit de miercuri din casă

privesc abătut spre ușa încremenită

și simt nevoia să fac o cruce

mi-e frică să nu fi luat tot flaconul acela

cu pastile alb-roșii

de inimă

merg printre oameni posaci

cu fețe căzute

ce le pasă lor de grijile noastre

homo homini lupus

mă rog în gând să nu fie ce cred eu

mintea mea face tot timpul scenarii science-fiction

pesemne scrii

în ultima vreme visezi mereu monștri

extratereștri minusculi

care-ți umblă prin creier

sau îți rumegi tristețea… pe ascuns

să nu te vadă nimeni

„ tu numești asta iubire?”

m-ai întrebat ultima oară

„iubirea nu înseamnă numai să faci dragoste

e mai mult”

acum înțeleg

dacă te-aș pierde cumva

s-ar prăbuși cerul

aș rămâne la fel de singur

precum Sirius în mijlocul Universului

m-aș stinge încetul cu încetul

mi s-ar albi sângele

„de ce nu spargi ușa

sau nu suni la Poliție?”

mă-ntreabă infanta

a doua mea prietenă

iar eu ridic năucit din umeri

și dacă e moartă?

Adesea vedem dușmanii în lucruri,

Don Quijote îi văzuse în morile de vânt

care măcinau grâul în Consuegra,

 pe unde trecuse și El Cid, mâncătorul de mauri,

erau duhurile rele din farmece,

uriașii din poveștile copilăriei cu cel puțin patru capete,

castelanii sângeroși și cavalerii rătăcitori din La Mancha,

exact ca acum,

unii spun că dau pensii bătrânilor

( în alte timpuri și locuri bătrânii era omorâți cu pietre,

aruncați din copaci sau lăsați să moară de foame!)

alții spun că nu mai sunt bani pentru aceștia,

statul de drept e ca strecurătoarea bunicii

( Dumnezeu s-o ierte!),

iar eu, poetul, Cavalerul Tristei Figuri,

fierb în suc propriu

la etajul cincisprezece.

Peste o sută de ani

dacă mă va mai găsi cineva

va zice că am murit din cauza caniculei...

Mi-e tot mai frică să ies din casă

și nici nu știu dacă mai merită...

vechea butadă nu mai e de actualitate,

e tot mai improbabil să-ți cadă în cap o cărămidă,

acum te trezești că te înjură vreunul de mamă,

din senin,

mitocanul frustrat,

(rătăcit prin cotloanele întunecate ale politicii!)

nu poate înțelege egalitatea ancestrală a omului

decât prin suprimarea fizică a acestuia,

întorcându-se la Darwin,

adevărul prin exhibarea minciunii,

adică pe dos,

în jos,

la nivelul său ontologic,

statul de drept e pe cale de disoluție,

nimeni nu se mai înțelege cu nimeni,

nimeni nu mai respectă pe nimeni,

trăim în direct coșmarul acesta,

exacerbat inutil,

onompatopeic,

doar pentru reting,

mai multă mizerie omenească,

cameleonism,

decât în Justiție

nu găsești nicăieri,

Memorialul Durerii vorbește despre fariseismul ei,

cimitirile sunt pline de martiri inocenți

iar voi vorbiți despre independența Justiției,

sictir!

*Dex -  SICTÍR, (2) sictiruri, s. n., interj. (Arg. și fam.) 1. Interj

Esti in bratele multimii,
oare cum te trag de gind?
Timpul tau le apartine
esti fugarul cel de rind.

Tu te lunici prin parerea
Vorba teai vindut plingind.
Omul merge in tacere,
Tu vorbesti doar nu la timp. 

Deci teai descaltat de minte
Vei zburda pustiul dens
Dar naiv pina la capat
Tot multimea ai ales.



 

singura certitudine este biletul tău

de pe noptiera

scriai că pleci să-ți cauți drumul

de-atunci torn incontinu apă la rădăcina gândului

așteptând să răsară un firicel de speranță

n-a avut niciun sens să pleci din viața mea

pe ușa din dos a iubirii

lăsându-mă să trăiesc fără inimă

fără memorie

într-un corp mort

s-au ofilit și magnoliile albe

în glastră

care trăiau ca și mine

din dragoste

n-a mai rămas în urmă decât ruinele amintirii

învăluite în valuri de  fum și flăcări mocnite

ca după un război fratricid

necâștigat de nimeni…

.

singura certitudine este biletul tău de adio

pe care ai lăsat să picure din întâmplare

o lacrimă…

incizia ochiului tău

e asemeni diamantului din mâna

bătrânului tăietor de geamuri

necruțătoare

lasă în sticlă o dâră albă

ca un țipăt speriat de pasăre

dacă ai apăsa pe capete

m-aș desface în două

precum un sâmbure

în două jumătăți imperfecte

și inegale

cu sufletul înspăimântat într-o parte

cu mintea răvășită

fâlfâind din aripi

în partea cealaltă

și n-aș mai fi eu în niciuna

nu te-aș mai recunoaște

în retortele ochilor tăi

printre atâtea amestecuri de substanțe amorfe

clocotește aurul negru al irisilor

metalul topit

nu ți-a rămas decât să mă torni în matricele de argilă

ale gândului

sub formă de lacrimă

să mă atârni apoi de lobii urechilor

în locul cerceilor...