Dezlegare
azi mă gândesc să te înconjor cu toată înțelegerea mea
vei fi mai liberă decât n-ai fost niciodată
imaginează-ți că te-ai privi în oglindă
și ți-ai vedea epiderma printr-o lentilă de telescop
ca un peisaj selenar
sau că ți-ai asculta inima la stetoscop
bătând ca tobele din „Nessun Dorma” a lui Puccini
în templul sufletului tău
nu că nu te-ai privi și asculta singură
dar ar fi altceva
mi-ai putea spune că în acele momente
te simți ca o navă spațială care învinge gravitația
că auzi strigătele de disperare ale fulgilor de nea
sau ale pașilor mei
călcându-ți pe inimă
asurzindu-te…

Poems in the same category
Straturi geologice
învelișul viu al pămânului este ca o carte
scrisă într-un cod secret
nedecriptibil
fiecare pagină echivalează cu un strat geologic
cu o filă galbenă
de pe care s-au șters aproape toate literele
au rămas doar oasele celor primiți în chirie
în apartamentele cu încălzire centrală și aer condiționat
din asamblurile rezidențiale ale vieții
mumiile eviscerate
și îmbălsămate
ca să nu stârnească mirosuri greu de suportat
în cărțile de istorie
virușii insensibili la toate schimbările climatice
caii morți din vremurile războaielor nabucodonosoriene
dinozaurii
o carte începută odată cu descoperirea obiceiului prost
de a ne ilustra gândurile
mustind de idealuri în stare de putrefacție
împinse până în zilele noastre
și
mai ales
de milioane de hectolitri de sânge
parcă prea mult pentru cinci milenii de încleștări fratricide
sub stindardul terorii
culminând cu prăbușirea Turnurilor Gemene...
De profundis
niciodată viața nu e îndeajuns de încăpătoare
rămân permanent lucruri de terminat
altele de început
la un moment dat nu mai e loc să arunci un ac
între acestea
să le așezi într-o anumită ordine
pe cele neimportante
în debaraua cu schelete cuminți
pe cele strict necesare
în lista scurtă cu priorități
și iluzii
din păcate nu se întâmplă așa
viața are regulile ei
cel mai adesea de neînțeles
aduce în prim plan întâmplarea
hazardul
instaurând propriu-i liber arbitru
crezi oare că noi ne-am întâlnit întâmplător
în dimineața aceea de martie
în cimitirul acela cu cruci și strângeri de inimă
mai fuseserăm pe acolo de sute de ori
să ne plângem în liniște morții
trecusem unul pe lângă altul indiferenți
ca două planete care se rotesc invers
una față de cealaltă
și deodată
trezit parcă din vis
am văzut Soarele strălucind în ochii tăi
arzându-mi inima
și din clipa aceea nu te-am văzut decât pe tine
trăindu-mă…
Schiță în alb și roșu
ușa se face așchii; curge femeia în camera aceea neagră
obscură
chipul ei se imprimă direct pe hârtia fotografică
întâlnind un firicel de lumină
apucă penseta și agită hârtia în cuvă
la început apar o puzderie dezordonată de puncte
care devin cercuri
o mână
fața în alb și negru
apoi trupul gol
așa cum nu-l mai văzuse
ieșind ireal ca Afrodita din spuma mării
învăluită într-o lumină roșie
misterioasă
călcând pe marmura rece
răsturnând tavele cu revelator și soluții de fixare
împiedicându-se
cine naiba a înjunghiat întunericul?
.
zgomotul apei lovindu-i umerii
îi amintește de răpăitul ploii cu grindină pe acoperișul din tablă
al bisericii Adormirea Maicii Domnului
.
destul de sinistru
.
nimic n-o mai poate spăla de sângele mortului
de roșul acela frivol
spre violet
rătăcește printr-un spațiu din care lipsește gravitația
aerul
viața
.
dincolo
peste drum
cineva torturează clapele pianului
din tavan sunetele se scurg ca niște picături de sânge
plescăind consternant pe marmură
opriți dracului această simfonie a disperării!
strigă
iar ecoul se multiplică ca un stol de vrăbii speriate de uliu…
O lume nebună
Nemultumire
Mi-i geniul rece, ca ghiața, dar clar e, ca seara senină
Cînd ochii îmi sunt întuneric, în miez, ei sunt plini de lumină.
Pe chipul meu palid, de ceară, pășesc amintirile - șir,
De mult, s-a umplut de veninuri, al vieții de aur potir...
Prin prisma genezei ce vine, din vuetul vremii apuse,
Cuvinte ce sunt pentru lume, demult, către ea au fost spuse,
Dar taina ce-o poartă 'nauntru, și amarul ce-o poartă pe ele,
Le fac, pentru mintea cea slabă, stupide, neclare, și grele.
Pământul în el ține seama de aur, argint sau oțel,
Dar cea mai bogată comoară, pământul, o ține pe el.
Ei seamănă grîu, pentru pâine și cârduri de vite-ngrijesc,
Lăsând fără grijă copii, ce iute ca vântul, le cresc.
Nu văd pe obrazul iubitei, o lacrimă stinsă de dor,
Ei nu știu, cu glasul tăcerii, să facă din dânsa – amor
Si -apun spulberați ca nisipul - cenușă cernută de vreme,
Cînd moartea le bate în ușă, cînd vântul destinului geme...
Ispite
nu-ți vine să crezi că exiști în afara memoriei tale
că joci un rol principal într-o piesă de teatru stradal
cu statui vivante
(asemenea orgoliilor noastre!)
nici vorbă să te regăsești în jocul acesta infantil
care atrage cel mult zâmbete
îți simți sufletul ruginit
scârțâind ca o ușă nedeschisă de mult
prins la mijloc
exclus
neavând la îndemână alt mijloc de comparație decât mintea
adică tot mintea
cea care afirmă și neagă în același timp
complicând totul
denaturând totul
cu ani în urmă
am văzut um om sărutând o piatră
„ aceasta e singura mea certitudine!”
mi-a răspuns
„fericit e cel care se poate feri de ispitele minții!”…