Disecții
cu ochiul stâng arunc o privire rebelă
printr-o lentilă,
așez o felie de pământ pe lamelă
și-ascult,
privirea se zbate, devine febrilă,
cumva nu-nțelege și nu poate concepe mai mult.
țărâna amorfă arată ca un fagure într-un stup
cu mii de romburi și mii de striații,
percep peste tot mișcări de-a valma și-n grup
și aud, mai ales, respirații.
adaug o picătură de sânge pe lamă subțire,
mai pun și-un bob de lumină,
aceleași forme bizare mi se-nfing în privire
și se prind ca niște magneți de retină.
încerc să-nțeleg și deschid ochiul drept,
mirajul dispare subit, ca o imagine sumbră,
lentila își lasă fruntea de sticlă în piept
într-un amestec caleidoscopic de lumină și umbră.

Poems in the same category
Despovărări
zilnic dăm la o parte fapte de viață consumate
cel mai adesea prozaice
de la preparatul cafelei la nu știu ce întâlnire de afaceri
sau dragoste
într-o logică ancenstrală a supraviețuirii
înghițim totul
.
apoi aruncăm resturile
(întotdeauna rămân resturi și vase murdare!)
la coșul de gunoi al memoriei
.
douăzeci și patru de ore pe zi
.
dimineața o mașină a Salubrității ridică gunoaiele zilei
din containerele gândului
aranjate după un cod subliminal al culorilor
galbenul
de exemplu
sugerează locul în care trebuie să arunci gunoiul menajer al ideilor
verdele
pe cel al speranțelor în putrefacție
albastru
indică locul eșecurilor
iar roșul
(cel mai vizibil!)
pe cel al amintirilor
.
ptiu!
se strâmbă sufletul
dând ocol inimii
.
ce urâte mirosuri răzbat dinspre sinistrele crematorii ale mințiii…
Deșertăciune
unii încep cu sfârșitul poveștii
chestia asta cu viața și lumea este o mizerie
victima sărută mâna călăului
criminalul se întoarce la locul faptei
rupându-și hainele de pe dânsul
plângând în hohote
negustorii de carne vie
merg duminica la biserică
nebunii cu grupa de sânge AB(IV)
( grupa lui Isus Cristos!)
scăpați din ospicii
împart dreptatea în justiție
nimeni nu mai este interesat de mecanica lui Hook
cu privire la deformarea sau alungirea lucrurilor
în funcție de o forță elastică K
denumită constanta lui Kafka
de absurdul voluptos al vieții în care trăim
fără nicio logică
suntem singurele ființe care merg în două picioare
împotriva legilor gravitației
și nu este în regulă
nu este în regulă nici moartea
ca singura variabilă admisă în toate disciplinele existenței
presupoziția potrivit căreia legile materiei sunt inalterabile
nu au suport în timpul existenței noastre
totul e deșertăciune
cum spune eclesiastul
prefațând începutul poveștii…
Reverii
respiram și credeam că trăiesc
îmi auzeam sângele curgând
căzând cu vuet în cascadele trupului
văzusem cândva o moară de apă
și-mi imaginam că eram o moară de apă
la capătul unei roți
măcinându-mi singur zilele
zdrobindu-le între pietrele zgrunțuroase
ale timpului
mărunțind-le în pulberi pufoase și înecăcioase
cernându-le
îndepărtând tărâțele existenței
de bosonii lui Higgs
( pe care Dumnezeu își scrisese letopisețul Facerii! )
respirând ca o pasăre albă în vid
dezintegrându-mă…
Prin razboi
Zile lungi infometate
si prin geam un somn tirziu
linistea este departe
nici nu simt daca sunt viu.
Gustul pinii o poveste
apa este doar un vis
rind pe rind primim doar gloante
astai tot ce e permis
Incarcat cu plins si jale
ma trezeste nencetat
strigatele tot mai rare
a batrinelor din sat.
Supravetuind pe margini
nu ramine niciun gind
tot trecutul e pe pagini
iar sfirsitul in pamint.
Metefizică
într-o lume tăcută a obiectelor
a cuvintelor
a florilor
Maria
întruchipează excepția
ieșirea lucrului din abstract
din imobilismul acela dramatic al formei
denumită lebădă uneori
după aspectul aerodinamic al corpului
și aripi
Maria este o formă mișcătoare pe roți
la fel de însuflețită ca o femeie
oamenii de știință au descoperit forme de viață
în piatră
Eeistein în cuantica gândului
Maria mea are suflet
trebuie doar să învârt cheia în contact
să apăs pe accelerație
scenariul acesta l-am mai citit undeva
cu milenii în urmă
cineva își imaginase Cosmosul
ca pe o formă abstractă de relief
mai accesibilă decât cerul
de unde zeii coborau aproape sfioși printre noi
deghizați ca niște actori de mâna a doua
în lucruri…
Et in Arcadia ego
iubito
am să înlocuiesc fiecare cuvânt de dragoste cu câte o bufniță
fiecare virgulă cu câte o pasăre liră
în locul punctului am să pun câte o buburuză
și pentru că am multe semne de întrebare
de mirare
de încântare
am să așez în dreptul lor câte-o mierlă
acolo unde se aude cântecul de singurătate al mierlei
sunt șanse să apară iubirea
fiindcă scrisoarea aceasta pe care ți-o scriu
înmuind penița în călimara inimii
nu-i despre păsări
nici despre cuvinte
este o scrisoare despre dragoste
sigur îți mai amintești penele albe
de pe Dealul Pântecului
(deasupra căruia nu zburau niciodată păsări!)
bunica ne spuneau că erau pene lăsate
de îngerii răzvrătiți ai Apocalipsei
reîntrupați în mesteceni
iar noi
copii fără minte
sorbeam cu paiul
seva din tulpinile lor albe ca neaua
sperând pe ascuns
să ne adunăm într-un suflet
(când vom mai crește!)
apoi să scoatem toți îngerii căzuți din mesteceni
spre țărmul luminos al dragostei...