Ochi

Tu ai facut ceva ca s-a existi?
Tu fara plata azi pasesti pamintul.
Tu ai muncit ca azi sa poti privi,
Sau sa auzi si sa rostesti cuvinte?

Si oare astazi cum vei adormi?
Sau oare cine va roti Pamintul?
Si datorita cui te vei trezi
Sau cine pregateste anotimpul?

Noi n-am facut nimic sa existam
Si totusi creator exista
Noi n-am facut nimic sa respiram
Dar  inima nu se opreste.
 

Era o dimineață rece, florile de august se stingeau.
Eu așteptam durerea ta să plece, amintirile prea rău ardeau.
Trecutul nu îl lași în urmă, la piept prea tare îl ții strîns.
Eu după tine ca o umbră, de timp și amintiri am fost învins...

Pierdute zile în cuvinte, dureri ascunse'n zîmbete pustii.
Si ochii cu tipare sfinte, înainte le vedeam în poezii.
Mă tem să pierd aceste clipe, de moarte mai puțin mă tem.
Insă totul se ruină, noi in trecut pierduți suntem.

„ce zici, te bagi?”

mă întrebă insinuantă

femeia (abia o zăream printre trunchiurile groase de fagi)

adormisem cu chipul iubitei mele

pe retină scrisese

ea undeva despre o cupă cu dulceaţă

de fragi (ador dulceaţa aceasta cu sâmburi de migdală şi de lumină)

dar în visul de faţă (jur pe ochii frumoasei Calypso!)

era balerină Mergeam în mâini,

răsturnat şi m-am băgat…

cel mai mult timp petreci în trecut

deșirând viața ca pe un pulover vechi

lăsat în uitare

mâine îl vei împleti la loc cu nasturi din cochilie de melc

și anchior

să fie cool

vei mai adăuga și ziua de azi de pe alt ghem

cu ață de altă culoare

îți vei face un ceai chinezezc

și vei fuma o țigară

cât timpul se încolăcește în jurul tău

ca un șarpe

îți amintești ultimul sărut

primit într-o dimineață geroasă de februarie

prima noapte de dragoste

alte lucruri din vitrina ta cu trofee mărunte

pe care nu știi niciodată unde să le pui

și  în ce ordine

noroc că de-o  vreme nu se mai întâmplă nimic

n-a mai rămas loc să adaugi și altele

tristeții i-ai făcut loc în sertarele înțepenite

ale sufletului

celebra formulă a lui Eistein devine pe zi ce trece

tot mai inaplicabilă

în viața ta n-a mai supraviețuit decât o mișcare inerțială

de respingere

starea aceea în care te simți dezbrăcată de spațiu și timp

liberă…

nu-i clar dacă ai existat vreodată cu adevărat

vopseaua de pe șevaletul meu sub formă de inimă

s-a uscat  peste noapte

lângă tabloul neterminat

mă îndrăgostisem de propria-mi închipuire

în dreptul gâtului tău

unde m-am oprit  o clipă să-mi trag respirația

a fost însă destul ca tu să te smulgi din vraja gândului

și să dispari

am rămas cu gustul amar al poetului părăsit de cuvinte

la mijlocul drumului

cu imaginea ta nebuloasă

zăvorâtă în turnul de fildeș al amintirii

cu pen***cenzure*** încremenită în fața oglinzii amăgitoare

Doamne

strig abia auzit dintr-o lacrimă

dă pagina aceasta nescrisă cu Galateea înapoi

ai răsfoit-o prea repede

și lasă-mă să termin acest tablou al iubirii divine

trecut prin ascuțișul dălții lui Pygmalion

cât încă îmi mai pot număra bătăile inimii…

Blestematule! Blestematule!
am strigat din vârful dealului,
să nu-mi prăvălești din nou piatra
ca lui Sisif!
ecoul îmi întoarce cuvintele
golite de suflet:
să nu-mi prăvălești din nou piatra
ca lui Sisif…
să nu-mi prăvăești din nou piatra
ca lui Sisif…
să nu-mi prăvălești din nou piatra
ca lui Sisif…
ajunsesem aproape de vârf
alături de mine Don Quijote alerga după fluturi…
nici nu știu cum am scăpat-o
la dracu! la dracu! la dracu!
am răbufnit
și-atunci am auzit o voce din cer
reverberând sacadat
ca un tunet

„ Ajunge, fiule!”