Ca să știi
Nu-ți ascund că-mi reprezint viața ca pe un joc de Scrabble,
femeia ca pe o linie în acest joc de alungat gândurile tulburi
norii umbroși ai tristeții
cred că fericirea se ascunde în lucrurile mici
mocnește-n atomii minusculi,
nevăzuți,
așteptând doar o răsuflare celestă
nu-ți mai zic că mai toate femeile se omoară după Scrabble,
dacă n-ai văzut o pasăre colibri dând din aripi
n-ai cum să înțelegi,
Larrousse e prea mic pentru câtă nevoie avem de cuvinte,
fiecare punct câștigat e cât un Waterloo,
cât un Picasso veritabil,
Les Demoiselles D`Avignon erau jucătoare de Scrabble,
la fel Galileo Galilei,
Giordano Bruno,
Hristos…
pietrele din Stonehenge,
giganții din In***cenzure*** Paștelui,
sunt urme ale unui joc de Scrabble intergalactic,
însuși Dumnezeu iubește jocul de Scrabble
ca să știi...
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: aurel_contu
Data postării: 7 octombrie 2018
Vizualizări: 495
Poezii din aceiaşi categorie
Mirări
mă trezisem în prima dimineață a vieții mele
luat prin surprindere
mă umplusem de albastru cerului până în vârful degetelor
undeva
spre răsărit
îmi apăruse un disc auriu orbitor în calea ochilor
apoi mă copleșise verdele uriașilor cu mii de brațe
de pe marginea drumului
nu știam ce erau acele lucruri pe care nu le mai văzusem
în găoacea timpului
la cumpăna infinitului cu lumea aceasta
când încă eram un atom fără sarcină
nici acum nu știu
savanții spun că cerul este o iluzie optică
că Soarele va deveni în următorii o mie de ani
negru
clorofila din frunze
albă
și atunci
mă întreb
de ce nu mă oprisem cu viață
în pântecele Universului
să asist de acolo la sfârșitul inevitabil al lumii…
Break a leg
decorul
un graffiti întins pe un perete întreg
reprezintă o pânză uriașă de păianjen
piesa de teatru nu are nume
nici text
actrița
o femeie în vârstă
ridată ca o stafidă uitată la Soare
îmbrăcată strident
improvizează liber
precum se-ntâmpla odinioară în teatru antic
un fel de commedia dell`arte
de prost gust
.
sunt singurul spectator care asist la spectacol
din primul rând
îngrețoșat până la lacrimi
.
dar aplaud
.
lumina se scurge ca puroiul dintr-un buboi peste umbra femeii
și-aceasta peste pânza cleioasă de păianjen de pe perete
din jocul acesta halucinant al luminii apare femeia muscă
femeia stafidă
Văduva neagră la ananghie
desprinsă parcă dintr-o piesă de teatru absurd
.
simt tot spectrul cromatic în șira spinării
e prea târziu s-opresc asaltul furibund al scaunelor negre
transformate-n păianjeni
sau să fug printre rânduri cu oasele
în pantofi
sunt prins în propriu-mi coșmar al minții
.
tavanul e plini de fluturi cu aripi de sticlă
proiectoarele scuipă lumini colorate năucitor
peste ei
țânțarii își înfig trompele în inima mea
deja sfârtecată de păsări
lăsată undeva la intrare
cu telefonul mobil și pachetul de Kent
.
Femeia muscă nu se mai zbate între firele pânzei
nu mai are scăpare de-acum
își ia capul de pe umeri în mâini
surâde spre public
(adică spre mine!)
și declamă melodramatic:
„Dă-ți singur replica shakesperiană, sărmane Yorick!”…
Gindul
Sunt strain pe linga toate
Si batrin pe liga toti
Ruginind timpul se zbate
Multe zile fara nopti.
Ca saracul printre spice
calca gindul amintind
Ca sa nu ating pamintul
Si sa nu ramin flamind.
La liber
Nu am nicio explicaţie pentru penuria asta de viaţă
înainte o găseai şi la taraba din colț
ce vremuri!
( nu trebuia decât s-o băgi între două felii de pâine!)
cumpărai cât te ţineau baierele pungii
e drept, fără nicio garanţie
la jumătate de preţ e indecent să ceri şi acte,
o iei aşa cum este și-o înregistrezi
la Starea Civilă
să apari în statistici,
să fii acolo
Statul ăsta nu operează decât cu statistici,
câţi cumpără, câţi vând, câţi pierd
dacă nu eşti acolo,
nu eşti nicăieri
nu exiști
la bordel nu te-ntreabă nimeni de sănătate
vrei dragoste, cumperi o felie de dragoste,
te aşezi la rând unde se-nfiripă o coadă,
nu-i nicio ruşine
ruşinea se vinde şi ea la liber
nici nu-ţi poţi imagina câte se vând şi câte se cumpără
pe sub mână
niciodată însă n-a fost o asemenea evaziune
la taraba cu inimi
nimeni nu plăteşte tva şi impozite
pe inimi
decupezi anunţul din ziar şi formezi un număr:
alo!!!
Mai aveţi vreo inimă proaspătă?
Da, domnule!
Dar o tibie?
Avem şi tibie,
numai că este de femeie şi se dă la pachet cu un iepure...
Lungimi de undă
o distanță enormă
desparte coja de sâmbure
miezul
denumit prezumțios inimă
suflet
ori creier
(având în spate milioane de quarcuri
gluoni
particule ipotetice
fără masă
și câmpuri cuantice invizibile!)
uneori trece vântul
bătând din aripi ca o pasăre
și umple golul acesta dureros
supranumit viață
seva din care izbucnesc frunzele
somnul din care se întorc urșii flămânzi
forța electromagnetică de respingere
dintre electronii minusculi
aflați între coajă și sâmbure
unde apare de nicăieri
un vierme îndrăgostit de liniște...
Superstiții
există riscul ca într-o zi oglinda mea să se spargă
și să nu-mi mai regăsesc chipul dimineața
în zori
ar fi cumplit
mi-ar fi foarte greu să mă recompun din o mie de chipuri
deformate grotesc
într-unul singur
nu m-ar mai cunoaște nimeni
nici chiar eu
în fiecare zi mă privesc în oglindă
încercând să mă conving că n-am dispărut peste noapte
odată cu ultimul vis
.
e clipa mea matinală de regăsire cu mine însumi
care-mi dă curajul să-nfrunt încă o zi
.
mă strecor din casă printr-o mare învolburată de chipuri
niciunul nu seamănă cu celălalt
imaginea lor mă urmărește obsesiv
pe o tablă de șah cu piese de sticlă
ricoșind ca ca un glonț de retina pisicii
(traversată de un șoarece)
în creier
.
e atâta învălmășeală printre circumvoluțiuni
încât mi se strepezesc dinții
.
o parte din mine adună cu obsesie
chipuri de oameni
o altă parte le-ngroapă în memorie
sau le șterge
nu știu de ce se întâmplă toate aceste lucruri
nu există însă necaz mai mare decât să spargi o oglindă
și să-ți vezi sufletul făcut țăndări…