Cicluri
de la un anumit timp zilele se scurg mai repede
parcă prea repede
în hăul prăpăstios al timpului
în urma lor rămâne de fiecare dată câte ceva important de făcut
pentru mâine
care se termină la rându-i cu alte lucruri neterminate
altădată mai aveai timp să tai crengile uscate
din pomi
să smulgi buruienile
să ari pământul
să semeni
acum îți dau târcoale tot mai des nopțile
bântuite de gânduri
viața trufașă
își numără singură diminețile
mugetul cerbului încolțit în mijlocul codrului
se pierde dincolo de ceruri
dacă n-ar fi fost mușcătura aceea de moarte
din dreptul inimii
te-ai fi resemnat până la urmă
ca un Prometeu obosit
în ciocurile vulturilor…
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: aurel_contu
Data postării: 23 martie 2019
Vizualizări: 363
Poezii din aceiaşi categorie
Déjà vu
n-aș zice că ochiul mă ajută prea mult
ca să fiu sincer
îl simt cum se împleticește-n singurătatea clipei
descumpănit
pentru cineva care a văzut și reflectat totul
nu mai există emoție
spirala descrescătoare a vieții
accentuează sentimentul acela obositor
de déjà vu
lehamitea
unele lucruri revin obositor în prim plan
și se suprapun peste altele
în același spectacol stand-up comedy
de prost gust
jucat prima dată la Facere
cum aș putea să nu înțeleg exasperarea ochiului
îngenuncheat în el însuși…
Apăsări
aud numai știri rele în zori
când ziua iese precum o amantă grăbită din noapte
dimineața însă se anunță frumoasă
ca-ntr-un tablou de Cézanne
scatiii se ciondănesc zgomotos pe colțul de pâine
rămas de aseară pe prichiciul ferestrei
în acorduri care-mi amintesc de Bruckner și Ravel
sau Vivaldi
.
să tot trăiești
.
să primești în suflet toate diminețile acestea de Mai
pline de muzică
ca pe niște sinfonii ale iubirii
neterminate
.
așa cum sunt toate iubirile și simfoniile vieții
.
eu
din păcate
mi-am pierdut sufletul
captivul din mine a aruncat telefonul pe geam
a zăvorât toate ușile cu ieșire la inimă
afișând la singura fereastră fără perdele
ostentativ
resemnarea
.
indiferența gregară a cărnii
.
nu mai tresar la știrile și bucuriile dimineții
ca altădată
la un moment dat totul devine prozaic
un déjà vu
mă pierd nevăzut printre oameni și lucruri
ca o tușă de negru pe negru
în același decor sumbru...
Dezacorduri
ceva mă ține ferecat între zidurile temii
atunci când îmi desfac gândurile
precum niște aripi uriașe de vultur
toate declarațiile mele de dragoste se întorc de fiecare dată
la capătul pistei
ca un avion cu reacție care nu se poate desprinde de sol
nu mă ajuți nici tu de la manșă
nici vântul potrivnic
singurul prieten credincios îmi este
instinctul
chiar dacă-mi înfige pumnalul în inimă
și-mi omoară speranța
el știe ceva ce mie îmi scapă
alinierea primejdioasă a planetelor
de pildă
sau dispariția subită a energiei în Cosmos
care ar pune Universul pe linie moartă
nu știu
eu îmi ascult înainte de toate inima
(aflată în dezacord cu spiritul!)
și nu-mi explic nicicum opinia ei separată…
Sensuri
se mai resoarbe o zi din buboiul acesta urât
denumit viață
colcăie de puroi și se scurge în noapte
sufletul stă înghesuit într-o scorbură părăsită
abia respirând
îi simt lacrimile pe inimă
la ce bun acest chin
mă întreb
să-ți trăești viața ca o viperă
cu sângele rece
într-un tufiș
la ce bun tot acest zbucium
atâta pierdere de timp
pentru treburi atât de mărunte
precum serviciul
mersul la supermarket
păstrarea unei relații de suflet în contra naturii
când mâine sosește în sfârșit
primăvara
femeia cu ochi de smarald
în rochia ei albă de mireasă eternă…
Muguri
prima zi din an
mi-o pe-trec în familie
n-am chef să-mi expun încă o dată viața
pe DN 15
șoseaua morților
frustraților
fițoșilor
complexaților
bețivilor
ca ieri
nu ascund
că nu-i ușor să reziști tentației
de a-ți lua zborul
acum la început de an
(anotimpul falselor iluzii!)
când toate zările îți sunt deschise
spre nicăieri
nu
sunt mulțumit așa cum sunt
în pijamamaua mea turcoaz
sprijind același scrin negru
vechi de o sută de ani
și dând frâu liber gândurilor
cu ochii pierduți pe fereastră
în hăul liniștii
de sub mine
după atâtea sărbători
în exces
(bucurii iluzorii!)
îți vine să mori
dai din colț în colț
printre amintirile moarte
zadarnic
n-ai de ce te prinde
singura speranță rămasă în creier
te-ndeamnă să aștepți trecerea iernii
s-apară ghioceii
florile
pe calendar toate zilele
apar îngroșate în negru
ca niște corbi pe un hoit în putrefacție
o femeie își plimbă câinele
și vorbește la telefon
despre cât de departe e Paștele…
Plimbare se seara
Am baut doua beri si deja eram ametit
Cautam un bar, o cunostinta veche o victimă sigură
M-am mulțumit cu un zâmbet nou
Pe care nu stiu de ce l-am primit
La care nu am stiut sa raspund