Insectar

în ultima carte de poezie

 

am adunat toate insectele tăcute și netăcute

 

din viața mea

câte zece-douăzeci pe o pagină

pe unele le-am înfipt în ace cu gămălie

pe altele le-am turtit și le-am lăsat la uscat

în propriu sânge

Doamne

cât de cruzi și nesimțitori putem fi uneori

infestând cu otrava dorințelor noastre

altarele spiritului

alunecând cumva pe scara comună a evoluției

de câte ori răsfoiesc câte o pagină

plonjez în întunericul voluptos al trecutului

cu exuberanța poetului ucigaș de greieri

dar n-am să înțeleg niciodată plăcerea aceea juvenilă

a copilului care înfige un bold într-un fluture

în cartea mea a mai rămas doar un loc

pe ultima pagină

destul pentru a lăsa să curgă acolo

o lacrimă


Categoria: Gânduri

Toate poeziile autorului: aurel_contu poezii.xyz Insectar

Data postării: 14 septembrie 2019

Vizualizări: 363

Loghează-te si comentează!

Poezii din aceiaşi categorie

Uzurpări

de la o vreme începi să simți ferocitatea cuvintelor

 

pe o scară a durității Mohs de la unu la zece

 

cuvintele sunt pe locul unsprezece

ele pot zgâria deopotrivă diamantul

și  inima

pot face ravagii în creier sau în suflet

cu ani în urmă cineva îmi spusese să am grijă la tăișul cuvintelor

ascuțit de piatra abrazivă a urii

la faptul că unele sunt mai puțin penetrante decât altele

precum cuvintele de gips

care rănesc

mie-mi plac cuvintele înșelătoare

înveșmântate în roșu sângeriu al rubinului

care te omoară frumos

toată viața am cultivat Grădina Cuvântului

am udat fiecare cuvânt răsărit cu dragoste

așteptând dragoste

uneori în zadar

cuvintele ca și oamenii au memorie scurtă

adesea se întorc împotriva grădinarului cu veninul viperei

iar mușcătura lor devine letală

se amestecă aiuritor cu ipocrizia omului

cu indiferența criminală a lumii

deschizând  drumuri de neumblat

iluziei…

Mai mult...

Simone, profesoara mea de dans

unele lucruri din viața mea sunt asociate cu alte lucruri
chipul docil și umil al duhovnicului meu
îmi amintește de Dumnezeu
nu am aroganța păcătosului de a pretinde că l-am văzut pe Acesta
nimeni nu l-a văzut pe Dumnezeu
dar numai așa mă pot raporta
la forța invizibilă a lPirouette
umii, controlată de cineva,
prin chipul umil al duhovnicului sau al Simonei, profesoara mea de dans,
care este un înger întrupat în femeie
păstrând același mister al mișcării cerești
nimic nu este mai frumos decât expresia bucuriei Simonei de a trăi
pe ritmurile celei de-a 5-a simfonii a lui Beethoven și a lui Dumnezeu
nu poți înțelege asta dacă nu ai văzut niciodată zborul maiestuos al unei lebede negre

care tulbură cu aripile ei negre cu nuanțe de gri cerul albastru

Simona lăsa întotdeauna impresia că nu atinge pământul

ea păstrează întregul univers în vârful degetelor de la picioare
într-o mișcare perfectă "Arabesque"
și este în perfectă armonie cu universul
zboară în „Pas de deux” cu viața
într-un „Adage” perfect, ea crește în har și eleganță, devine fluidă,
„Pirouette” o ajută să-și scuture părul printre stele
 își trăiește intens viața, „Allegro” ca un colibri
da, Simona, este cea mai înaltă expresie a umanității

Mai mult...

Dezintegrări

e aceeași eșarfă neagră pe care mi-ai dat-o cândva

un fel de cămașă a lui Nessus

în care ard în cele mai groaznicele chinuri

zadarnic încerci să dai înapoi timpul

otrava mi se scurge prin vene ca o apă tulbure

îmi sfârtecă sufletul

n-ai cum să înțelegi de ce nu vreau să te mai văd

de tălpile mele s-a prins întunericul morții

nu mai e nicio cale de întoarcere

cu fiecare zi care trece îmi înalț tot mai sus propriu rug funerar

departe de lumea aceasta a lucrurilor mici

și ard în liniște...

.

Din volumul Alb și Negru, aflat în lucru

Mai mult...

Certuri autumnale

N-am văzut niciodată cerul mai cătrănit ca astăzi

s-a răstit de dimineață la norii negri de ploaie

și le-a spus să plângă mărunt peste Pământ

cu multă economie de lacrimi

nu se mai putea cu planetele și cu stelele astea,

atârnate de el,

într-o zi o să pună vântul să le scuture,

apoi va stinge el însuși toate luminile și focurile

de la răsărit la apus,

punând  lampa lui Aladin  în  dreptul  Andromedei,

în cel mai înalt pisc al Căii Lactee,

gata și cu Soarele acesta necugetat,

risipitor de lumină,

il va surghiuni și pe dânsul până în luna iunie, cel puțin,

la Polul Nord,

să mai încălzească și pe acolo oasele Pământului,

să țină vulcanii și cutremurele în frâu,

nu de alta, dar mor oamenii,

poeții,

săracii de ei,

într-o zi ne vom trezi singuri,

nu va mai avea cine să ne zugrăvească-n metafore

ca acum,

să fiu al naibii dacă nu-mi vine să plâng,

băgați-vă minnțile-n cap dracului!

Mai mult...

Mirări

mă trezisem în prima dimineață a vieții mele

luat  prin surprindere

mă umplusem de albastru cerului până în vârful degetelor

undeva

spre răsărit

îmi apăruse un disc auriu orbitor în calea ochilor

apoi mă copleșise verdele uriașilor cu mii de brațe

de pe marginea drumului

nu știam ce erau acele lucruri pe care nu le mai văzusem  

în găoacea timpului

la cumpăna infinitului cu lumea aceasta

când încă eram un atom fără sarcină

nici acum nu știu

savanții spun că cerul este o iluzie optică

că Soarele va deveni în următorii o mie de ani

negru

clorofila din frunze

albă

și atunci

mă întreb

de ce nu mă oprisem cu viață

în pântecele Universului

să asist de acolo la sfârșitul inevitabil al lumii…

Mai mult...

Euridice

N-am înțeles atunci cum s-a-ntâmplat
cum ai devenit dintr-odată lumină
cum ai trecut prin prisma ochilor mei
și mi te-ai deschis în inimă ca o floare
în toate culorile spectrului vizibil
în toate liniile câmpului magnetic ale sufletului
o elipsă miraculoasă
ca o pasăre de Brâncuși
trezită din încleștarea sufocantă a pietrei.
 
 Nici acum nu înțeleg cum s-a prăbușit totul
cum s-a estompat lumina și s-au amestecat culorile
în această bulboană a timpului
e prea mult de atunci, mă gândesc,
și număr pe degete anii
bufnițele din nuc
berzele cocoțate în vârful cerului
asfințiturile însângerate
dac-aș putea să-mi storc sufletul ca pe-o batistă
și să-mi culeg lacrimile înapoi
tot n-ar fi destul ca să te adun la un loc
într-o singură clipă
aici
în ținuturile acestea sufocate de liniște
unde n-au mai rămas decât ruinele Ierihonului
blestemul pietrelor
druizii
și nesfârșitele nisipuri albe ale Saharei.
Mai mult...