La steaua ( varianta contemporană)
dacă anii noștri ar fi egali cu ai lor
în tot Universul
ar exista
cred
o șansa să ne întâlnim
la o halbă bere în Calea Lactee
noi să facem un pas către ei
ei să facă un pas către noi
simplu
numai că anii lor sunt de mii de ori mai lungi
decât cei tereștri
și nu ne găsim niciodată pe la casele nostre
ei sosind de fiecare dată prea repede
noi prea târziu
în concluzie
va fi imposibil să ne ajungem în următoarea mie de ani
dar vom păstra libertatea de a ne căuta veșnic..

Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: aurel_contu
Data postării: 19 ianuarie 2019
vizualizări: 325
Poezii din aceiaşi categorie
Alegeri imposibile
pare destul de complicat s-o iei de la capăt
fără să știi dacă nu va fi tot cum a fost
nimeni nu poate să-ți răspundă
la această întrebare esențială
ca să fii pe deplin sigur
pentru că altfel
ar fi tragic
și nu văd cum ai mai putea începe încă o dată
fără să pui o virgulă
pare destul de complicat să-ți cauți înc-o dată
iubirea
să te întorci la aceeași femeie eșuată ca un Boeing 747
pe Calea Moșilor
(un fel de seherezada din O mie și una de nopți
în reprezentarea lui Picasso!)
perorând despre cum te-ai arunca tu de pe cel mai înalt vârf
al planetei Pământ
din dragoste
iar ea
ca toate femeile
să te creadă
ba chiar să și verse o lacrimă
pare la fel de complicat să pui între paranteze
această ecuație
în care moartea e singura necunoscută
altcineva trage dedesubt linia
noi fiind întotdeauna sub linie
un șir de numere iraționale
de adunat sau scăzut
după anumite reguli strict matematice
cum ar fi implicația logică⇒ sau operatorul pentru negație ¬
Recurențe
a scrie în zilele noastre
este un fel de a-ți pierde timpul
nu mai citește nimeni decât clișeele de pe facebook
stereotipuri precum „bună ziua”
sau platitudini
un fel de filozofie ieftină despre nimic
într-o gramatică aproximativă
poezie albă
la propriu
cu poza personală aferentă
care ar trebui să acopere lipsa de idei
talentul
oricum acesta nu contează prea mult
criticii literari sunt pe cale dispariție
n-au mai rămas decât niște ipochimeni
jalnici
care scriu cronici pe bani mulți
și favoruri
ai zice că poezia a devenit apanajul femeilor
un mixaj siropos cu multe frustrări
și lacrimi
nimic nu mai este ce-a fost
anul 2000 a însemnat trecerea în mileniul 3
mileniul internetului egalizator
a telefonului mobil
a ieșirii din homo sapiens
și intrării în homo deus
non organic
ultima etapă a evoluției ființei umane
dar nu și cea din urmă...
Poveri
acum înțeleg cât de important este un punct de sprijin
în spațiu
Arhimede credea că poate da peste cap lumea
de pe Nibiru
în visul meu speram
ca și el
să pot îmblânzi
timpul
.
Of, Doamne
cât de rebel îmi apare în minte gândul acesta
și cât de neajutorat trupul
.
citesc în ochiul de vultur rănit
durerea surdă de a nu-și mai putea lua zborul
având înainte tot cerul
.
la ce bun piciorul său mort
.
nimeni nu știe cum e să fii și în același timp să nu fii
să gravitezi între tine și propria-ți neputință
ca un paranoic aflat într-o fază cronică
incurabilă
și să constați că nu merită
apoi să repeți ca Jean-Paul Sartre la capăt de drum: „am dat greș.”
.
fără să te bage în seamă nimeni
.
cum ați putea înțelege…
Riscuri
„ce zici, te bagi?”
mă întrebă insinuantă
femeia (abia o zăream printre trunchiurile groase de fagi)
adormisem cu chipul iubitei mele
pe retină scrisese
ea undeva despre o cupă cu dulceaţă
de fragi (ador dulceaţa aceasta cu sâmburi de migdală şi de lumină)
dar în visul de faţă (jur pe ochii frumoasei Calypso!)
era balerină Mergeam în mâini,
răsturnat şi m-am băgat…
Tonuri
am îndepărtat toate culorile complementare din viața mea
trăiesc numai în alb și negru
ascetic
în tonuri de gri
nici nu-ți închipui câte nuanțe ascunde acest amestec auster
câte emoții îți poate trezi monocromul speranței
neutru dureros al zilelor care trec
albul murdar al cerului
înserările dușmănoase ca niște maree de plumb
femeile îmbrăcate în negru
și totuși cât echilibru
n-ai să mă crezi că dorm într-un pat de cremene albă
când toate stelele de pe cer devin argintii
tu apari mereu în visele mele îmbrăcată într-o rochie gri
așa cum n-ai purtat niciodată
și-arunci cu fulgere
”foarte bine, trăiește-ți viața în alb și negru, eu nu pot!”
îmi zici și dispari pe o scară descrescătoare a luminii
într-o lume a umbrelor
acolo unde clapele albe și negre ale pianului răscolesc liniștea inimii..
.
Din volumul „Alb și negru”, aflat în lucru
Destine
Nu-mi cere să-mi calc pe inimă. Nu-ți pot deschide din nou sufletul
din carapacea tristeții.
Mai lasă-mă un an să-mi oblojesc rănile
mi-ar fi imposibil acum să te privesc în ochi cu mintea limpede,
există încă prea mult sânge la locul faptei
și prea multă confuzie.
Încearcă să înțelegi că dragostea mea e în stare de șoc
sub perfuzie,
probabil că n-o să-mi mai revin niciodată,
copilul nostru se va naște orfan într-o zi de duminică,
tu nu vei accepta să-i tai cordonul ombilical cu care s-a sufocat în timpul travaliului
și nu te va putea obliga nimeni.
Îl vei ține în viață doar ca să-mi amintești ce s-a ales din dragostea noastră,
oamenii vor întoarce capetele după noi siderați
nu vezi în fiecare zi o femeie trăgând după dânsa placenta cu pruncul înăuntru...
.
Din volumul „Alb și Negru”, aflat în lucru