Poezii din aceiaşi categorie
Cerșetorul de stele
- încotro?
- nu știu!
- cerșetorul de colo
pe care-l văd, invariabil, de-o viață, scormonind zorii,
își plimbă umbra slugarnică de cum răsare și apune Soarele,
se hrănește cu resturi și măruntaie în putrefacție,
însă merge hotărât înainte!
- eu cred că se-nvârte într-un cerc!
- dar nu renunță!
- nu mai are la ce!
- întotdeauna există ceva pentru care merită să trăiești:
o floare, o femeie, un vis, speranța în minunea
care se va întâmpla mâine!
- el nu mai speră!
- atunci de ce-ar mai cerși stele?
n-am mai văzut până acum pe altcineva cerșind stele!
Întinde umil palma neagră, bătucită, terminată cu degete lungi
și se vaietă:
-„Miluiți-mă, oameni buni, cu o mână de stele!”
în timp ce oamenii îi aruncă mirați câte-un bănuț galben:
- cumpără-ți singur!
iar el strânge în cocioaba sa de sub bolta cerului
bănuț cu bănuț,
milioane de bănuți galbeni!
- speranța moare ultima! nu-i va ajunge toți banii din lume
să-și cumpere o „mână de stele”!
- nici viața, probabil! toți avem câte un vis luminos înainte!
- eu i-aș zice mai simplu umanitate!
există atâta umanitate în noi încât Universul e prea mic
în comparație cu excesul nostru de omenie
revărsat ca un fluviu peste inima acestui biet cerșetor
îndrăgostit de stele…
Între ghețuri
vâsleam pe sigurul lac înghețat
din acest arhipelag arctic al vieții
într-o barca a lui Noe
în care nu mai încăpuse nimic
în afară de noi
vâsleam în neștire
printre sloiuri rătăcitoare de gheață și foci cenușii
tu țineai cârma
ocoleai stelele și luna
căzute în apă
delfinii care luau în boturile lor umede
cerul
balenele albastre
pitice
aisbergurile
toată viața ai ținut cârma
m-ai condus spre același golf al liniștii
deși eu mi-aș fi dorit
poate
largul
uraganele care bântuie oceanele lumii
peșterile cu desene rupestre
chiar și acum îmi încâlcești visele
răsucești gâturile albatroșilor căzuți
niciodată nu voi găsi in***cenzure*** Circei
odihna
sunt condamnat să vâslesc etern în aceleași ape
înghețate
să strâng în brațe aceiași urși grizzly
de mâine însă începe cea mai lungă
noapte polară…
Rezonanțe
în zori m-am trezit cu tot cerul albastru peste mine
cu Soarele sprijinit de-o tâmplă, iar Luna de cealaltă,
mă învăluiseră toate constelațiile despre care-mi povestise bunicul
cu o seară-nainte,
Carul Mare tras de cei doi boi speriați din cauza unui urs ,
Carul mic, un fel de grapă de nivelat, în jurul căreia se învârtea tot cerul,
Ursele,
Pleiadele sau cele șapte surori nefericite,
bunicul nu auzise despre Hisperiade, despre Hyas, Zeus sau Dionysos,
el vedea doar o simplă cloșcă cu pui,
Hyadele în forma de V,care se văd în lunile ploiase de noiemmbrie
și mai, Ploioasele,
mai puține decât cloșca și puii bunicului,
Scaunul lui Dumneze , cinci stele în formă de W, pentru odihna celestă, însă nimeni nu aflase nimic despre lacrimile reginei Cassiopeea, care-și plânge frumoasa fiica, Andromeda, devenită consoarta lui Perseu,
aflată alături de dânsa pe cer, într-un pătrat strălucitor,
Vânătorul , adică Orion, plecat în căutarea Pleadelor, trei stele în linie, aliniate perfect cu piramidele din Gizeh și cele din Teotihuacan și având legătură cu Osiris, zeul Morții, înconjurat de Câinele Mare și Câinele Mic, care-l însoțesc pe vânător în lupta cu Taurul, cărora li se alătură și Iepurele,
Sfătuitoarea sau Triunghiul de vară – poarta stelară, care deapănă cele mai frumoase povești cosmice,
Soarta, celălalt triunghi, al iernii,
Pisices, Peștii, șapte stele în cerc,amintind despre Venus și Cupidon, care se transformaseră-n pești pentru a scăpa de monstru Typhon și anunțând echinocţiul de primăvară,
bunicul mai văzuse și altele constelații, pe care le văd toți oamenii, de altfel,
Porumbelul, Dulăul și Cățelul, Balena, Țapul, Arcașul și Scorpia,
Cântarul, Fecioara, Calul, Sarpele, Hora, Vizitiul sau Jgheabul Puțului,
dintre toate îi plăcuse Nebuloasa din Andromeda
unde mi s-a părut că-l văd astă noapte făcându-mi din mână
dintr-o caleaşcă trasă de îngeri…
8 Martie
aștept să deschizi ochii spre ziuă în dimineața aceasta de opt
din luna lui Marte
dormi fără griji într-un vis ireal cu magnolii și grauri
doar zâmbetul ți se răsfrânge în afară
din gând
te-ai răsucit înspre mine
dezvelindu-ți genunchiul rotund ca opalul de pe inelul
pe care ți l-am dat încă de-aseară
între cerșafurile acestea învolburate
vai
mototolite acum în somnu-ți ușor ca o pană de pasăre purtată de vânt
mă gândesc
cum mi se întâmplă de fiecare dată
când te privesc noaptea
deși ești femeia mea până la moarte
mă înfioară gândul de a-ți atinge lobul urechii
prin somn
așa cum dormi îmi apari ca un înger dintr-o pânză a lui da Vinci
de afară mai aud doar pașii vântului călcând peste ultima zăpadă
a mieilor
în zori
când vei deschide ochii spre ziuă
iubito
îți voi dărui coroana iubirii
din flori de măslin
să-mi fii regină de-a pururi…
Saturație
am încercat să gândesc cât mai puțin
despre ce mi se întâmplă în fiecare zi
când deschid ochii
și când primesc toată lumina orbitoare a dimineții
în inimă
fără să am destul loc pentru atâtea lucruri matinale
începând cu sufletul
izgonit de acolo în ochii somnuroși ai pisicii
amestecat cu mirosul inconfundabil al cafelei
cu parfumul Mariei
care-mi face micul dejun
și tropăitul vieții pe scări
încerc să ignor disconfortul întâlnirii cu ziua de astăzi
după modelul folosit cu amanta
în oglindă
acceptând motivații iraționale
precum vinovăția ancestrală a ființei
de a fi
fără s-o întrebe nimeni
în prealabil…
Cățeaua adormită
Era odată o Căţea cam gură-cască
Ce de nimic nu se îngrijea.
Cum îi venise vremea ca să nască
Şi nici o locuinţă nu găsea,
O megieşă s-a-ndurat să-i dea
Modestul ei coteţ cu împrumut.
Dar, mai târziu, venind să şi-l reia,
Un pic de păsuire tipa i-a cerut.
Erau căţeii mici, mai trebuia
Să stea puţin în ea…
Iar când şi păsuirea a trecut,
S-au ivit în prag cu toţii,
Mârâind, rânjindu-şi colţii.
– Scoate-ne, de eşti în stare!
Nu-mprumuta nimic, nicicînd,
Unor mişei le spunea:
Vei regreta cît de curînd:
Căci, de la ei,
Cu greu mai poţi ceva-ndărăt să iei!