Spaime
lângă mine s-a așezat o vrabie
jumătate neagră
jumătate galbenă
tremuram amândoi pe aceeași ramură
împărțind întunericul
ea își aranja cu un fel de pedanterie
meditativă
penele
răscolite de crivăț
eu îmi frecam în neștire palmele
pentru întâia oara se întâmpla
să se întâlnească la un loc
un om și o pasăre
mă gândeam
într-un dialog al surzilor
ea cu sunetele ei intraductibile
eu cu verbele mele pline de ifose
în timp ce sub picioarele noastre
auzeam crăpând pietrele
Doamne
m-am pierdut în iarna aceasta
ascuțită ca un tăiș de sabie
printre miliarde de fulgi de zăpadă
inexorabil
unde ești femeie frumoasă cu ochii albaștri
să alungi din calea mea lupii
să-mi deschizi un drum de lumină
și liniște
care să treacă prin mijlocul inimii tale
unde să lași un loc și pentru o pasăre…
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: aurel_contu
Data postării: 28 ianuarie 2019
Vizualizări: 351
Poezii din aceiaşi categorie
Somnum ratio
Miriapodul mă priveşte cu o sută de ochi
şi se mişcă încet către mine cu o sută de picioare
păroase.
Mă şi vede la cina de seară hăcuit de o sută de cleşti
şi servit într-o sută de feluri pe tot atâtea platouri
de oase
La ce i-or fi trebuind scârboşeniei o sută de ochi
când şi doi sunt prea mulţi laolaltă pentru destinu-i
macabru?
De ce i-or fi trebuind o sută de picioare, mă-ntreb,
când i-ar ajunge să meargă pe stârvuri doar două
sau patru?
Vin în conhorte prelungi, din milioane de părţi
şi mă privesc cu milioane de ochi injectaţi de sînge
şi ură.
Mi se urcă pe glezne, pe umeri, pe faţă, peste tot,
şi-şi scot milioane de cleşti înmuiaţi în bale şi otrava
din gură.
Staţi! le strigă jivina cu păr și solzi pe picioare
o arătare scârboasă, cum n-am mai văzut niciodată,
un monstru.
A fost o eroare, prieteni, le zice, să fiu al dracului dacă
n-a fost o eroare!
Să trăiţi, domnule! Pentru onor prezentaţi arm’! Acesta-i de-al nostru...
Linii frânte
îmi reprezint femeia ca pe o absidă
la edificiul vieții multigeometric,
ce nu lipsește din nicio piramidă,
din niciun templu sau lăcaș vremelnic
.
și nu mă miră plusul lor de frumusețe,
mă mulțumesc doar că sunt vii,
că au precum un poliedru douăzeci de fețe
și, mai ales, că n-au asimetrii
.
e drept că geometria rămâne doar știință,
când pui compasul sau echerul gol pe gleznă
pierzi din vedere tocmai unghiul ei de referință
ce pleacă din lumină și se termină-n beznă
.
cu timpul chiar și cercul devine o elipsă,
nu poți rămâne cerc întreaga viață…
da, ea-i când în excces, când lipsă
ca o spirală-nchisă într-un un cub de gheață…
Dizertații
nu cred că-i bine să forțezi dialectica
dinăuntru lucrurilor
să accentuiezi contradicțiile din sânul
materiei
interacțiunile ei
să vezi în locul Saharei
imensa jungla a Amazonului
sau în locul amantului reginei Marii Britanii
de acum o sută de ani
pe Oliver Cromwell
de la mijlocul secolului XV
acțiunea omului
în general
ține de metafizică
de o cuantica misterioasă a instinctului
definită științific constanta lui Plank
sau neștiințific
pulsație
precum cea a vecinului meu de la etajul unsprezece
care-și ceartă nevasta în anumite faze ale nopții
într-o succesiune dizarmonică de țipăte
exprimată în radiani
și acțiunea propriu-zisă
rezultanta cinetică
măsurabilă în joule pe secundă
constanta lui Plank fiind
desigur
aceeași nefericită marcă de whisky…
Cauză și efect
dimineața îmi place să alerg singur
uneori îmi iau și câinele
un suflet curat și candid
care nu se opune niciodată
o face din toată inima
cu dragoste
așa cum noi oamenii nu izbutim
nici măcar dimineața când alergăm
când trebuie să ajungem la serviciu
la supermarket
unde se dau fierăstraie Husqvarna
la ofertă
întotdeauna avem ceva cu ceilalți
care merg la biserică
cumpără
se plimbă
fac jogging
altceva
de parcă ar fi posibil să facem toți aceleași lucruri
la aceleași ore
în același fel
ca niște roboți imbecilizați
programați după un soft pretențios despre cum ar trebui să fii fericit
dintr-o perspectivă empirică a mașinii
exprimată în serii scurte de biți
numai că mie nu-mi mai pasă
nu mai ascult părerile nimănui
Newton spunea că toate corpurile se supun legii gravitației
căderii „în jos”
excluzând din această ecuație tocmai Pământul
la ora asta mă preocupă doar să-mbrățișez cerul
despre care știm cu toții că nu există
să las Soarele să-mi încălzească sufletul
anima-animus
ceva abstract
necuantificabil
unii oameni de știință dau cifre
între 21 și o,o1 grame
e ca visul etern al omului de a zbura
din care s-a născut avionul
navele cosmice
care echivalează cu omorârea visului…
Reverii
respiram și credeam că trăiesc
îmi auzeam sângele curgând
căzând cu vuet în cascadele trupului
văzusem cândva o moară de apă
și-mi imaginam că eram o moară de apă
la capătul unei roți
măcinându-mi singur zilele
zdrobindu-le între pietrele zgrunțuroase
ale timpului
mărunțind-le în pulberi pufoase și înecăcioase
cernându-le
îndepărtând tărâțele existenței
de bosonii lui Higgs
( pe care Dumnezeu își scrisese letopisețul Facerii! )
respirând ca o pasăre albă în vid
dezintegrându-mă…
Neobosite, aceste nave spațiale ale gândului
Chipul tău
tremurând în oglinda apei
mi-a rămas întipărit de-atunci pe retină
din când în când
inima aruncă răutăcioasă cu săgeți otrăvite
parcă le și aud înfigâdu-se-n lacrimi
(îți mai amintești cum ne întreceam
la aruncatul cu pietre
cum socoteam care piatră țopăie mai mult
deasupra apei
și cum pierzătorul rămânea întotdeauna dator
cu o jumătate de scoică?)
în urma pietrelor liniștea desenează și acum
cercuri concentrice
(n-ai uitat
cred
cum ne minunam ca în fața unui organism viu
ascuns în adâncuri
între două respirații
și ne apăsam înspăimântați cu podul palmelor
peste inimi!)
aud aievea în mine plescăitul lespezii care se duce la fund
cântecul răgușit al mierlei
piciorul tău desculț
risipindu-se voluptos în nisipul galben
(ți-i minte cum priveam cocorii
în mantiile lor albe
înveșmântați ca prinții
cu gâturile terminate în cer
cu pliscurile albastre
prinși în ritmuri nebune de samba
smulgând smocuri de iarbă
țâșnind grațios spre înalturi
făcându-și reverențe!)
parcă a fost ieri…
Neobosite, aceste nave spațiale ale gândului…