Tablou de vară în tempera

ar trebui să ne iubim acum pentru cât mai avem de trăit

 

nu știm ce ne mai așteaptă și mâine

 

 azi am avut tornade înspăimântătoare la prânz

puhoaie de apă și alunecări apocaliptice de pietre spre seară

în munți

în zori a plouat cu gheață cât oul de mierlă peste iepuri sălbatici și ciocârlii

toată dimineața a lăcrimat în dreptul ferestrei aburite de nori

fără să-și poată mângâia trandafiri culcați la pământ

într-o revărsare tăcută de durere și sânge

tu aveai rimelul căzut pe obraji și buzele albe

perdele spumoase de apă țâșneau din roțile bolizilor negri

și cădeau peste tine

se balansau deasupra-ți cablurile de înaltă tensiune precum niște păianjeni  uriași

care scoteau flăcări pe nas la fiecare atingere

dar tu alergai ca o zebră în aceeși pantofi roșii din piele de șarpe

cu tocurile înalte

în același pardisiu galben cu inserții de alb și trei rânduri de nasturi

erai udă din cap în picioare când ai intrat

acum nu mai poți da înapoi

vei rămâne în noaptea asta la mine ca să-ți usuci hainele

să bem ceva și să căutăm vreun capot de bumbac prin dulapuri

dacă vom găsi

dacă nu ne vom îmbrăca în clovni și ne vom desena câte un ochi pe fiecare palmă

poate vom pune pe noi niște cearșafuri în romburi

și câte două tichii cu motocei galbeni în cap

iar dacă se va stinge lumina

ne vom îmbrățișa grațios între două fulgere zguduite de tunet

mi-aș dori să trăim noaptea aceasta ca și când ar fi ultima

iubito

chiar dacă nu va fi

cine ar fi crezut că Halep va câștiga Wimbledon-ul  în fața Serenei Williams

nimeni

sperai ca atunci când rupeai petalele albe ale unei flori de romaniță

și te-ntrebai întinsă pe spate cu tot  cerul deasupra

mă iubește

nu mă iubește

la fel te intrebi și acum

tremurând la fiecare respirație a vântului în geamuri

cineva a deschis Cutia Pandorei cu fiarele neîmblânzite ale nopții

afară

nu-i nicio speranță ca hainele tale să se usuce până în  zori…


Categoria: Gânduri

Toate poeziile autorului: aurel_contu poezii.xyz Tablou de vară în tempera

Data postării: 15 iulie 2019

Vizualizări: 300

Poezii din aceiaşi categorie

Între ghețuri

vâsleam pe sigurul lac înghețat

din acest arhipelag arctic al vieții

într-o barca a lui Noe

în care nu mai încăpuse nimic

în afară de noi

vâsleam în neștire

printre sloiuri rătăcitoare de gheață și foci cenușii

tu țineai cârma

ocoleai stelele și luna

căzute în apă

delfinii care luau în boturile lor umede

cerul

balenele  albastre

pitice

aisbergurile

toată viața ai ținut cârma

m-ai condus spre același golf al liniștii

deși eu mi-aș fi dorit

poate

largul

uraganele care bântuie oceanele lumii

peșterile cu desene rupestre

chiar și acum îmi încâlcești visele

răsucești gâturile albatroșilor căzuți

niciodată nu voi găsi in***cenzure*** Circei

odihna

sunt condamnat să vâslesc etern în aceleași ape

înghețate

să strâng în brațe aceiași urși grizzly

de mâine însă începe cea mai lungă

noapte polară…

Mai mult...

Sfârșit de an

nu știu de ce

dar mi se-ntâmplă mereu să-nșir

la sfârșit de an

amintirile

așa cum face mama cu mărgelele ei de sticlă

bagă ața în ac

face un nod dublu la capăt

apoi înșiră mărgică după mărgică

până la ultima

anul acesta însă eu n-am pus destulă ață în ac

și am rămas cu multe amintiri pe dinafară

toată casa geme de amintiri

nu mai e loc să te miști printre ele

fără să te zgârii

întodeauna aminirile se cramponează de lucruri banale

care ți se întâmplă în fiecare zi

de lucruri neplăcute sau plictisitoare

pe cele frumoase le uiți repede

cineva hotărăște pervers în locul tău

aruncându-le în hăul uitării

pitindu-le  pe la colțuri

neîndreptățit

fiindcă ele sunt asemenea sirenelor minții

frumoase și seducătoare

ca niște suveici de aur

care țes vălul cu dantelă al gândului

și de care nu poți să scapi decât punându-ți ceară în urechi

sau legându-te de primul catarg

precum aventurosul Ulise

abia aștept să se nască alt an

să-mi pot înșira din nou amintirile  trecerii

pe alt fir de ață

în așa fel încât să nu uit niciuna

Doamne

mă-ntreb tulburat la cumpăna dintre ani

cum ar fi viața mea neînsemnată

fără amintiri

fără șansa de a mă întâlni cu mine însumi...

Mai mult...

Pararel-isme

cu patru mii de ani-nainte de „momentul sfânt”,

care se petrecuse-ntr-un  cătun numit Capernaum

( unde se nasc, destul de rar, ce-i drept, doar sfinții),

Geometria sacră pusese stăpânire pe Pământ

și-nfăptuise lucruri stranii, trecând peste puterea minții

 pe care noi, profanii, le mai vedem și acum.

 

abia ieșiți din epocile pietrei, cei vechi nălțară piramide de-anvergură,

 (figură geometrică-ntâlnită cel mai des pe Terra),

cei antici  se aplecară spre artă și cultură,

ducând pe culmi nemaivăzute  sfera,

sfârșind în Evul Mediu cu tortura.

 

din preistorii-ntunecate istoria trecuse timpu-n vârf de daltă

știința cerului și scrisu-n cronici din bazaltul cel mai tare,

renscentiștii se înobilaseră și ei prin  artă,

umblând pe mări către Americi și Indii rămase în uitare.

 

Doar noi, contemporanii, cei din urmă, epigonii,

de la savant pân`la plebeu,

îndrăgostiți de cub, de cerc, de prismă sau elipsă,

mai gelozim, în taină, încă  faraonii.

iar câteodată  chiar pe Dumnezeu,

(prezent mereu în toate și mereu în lipsă!)

Mai mult...

De unde mai vrei dragoste acum?

sigur îmi umbli prin creier
ca printr-un amvon
știai dinainte că la ora aceasta îmi beau cafeaua
acolo sus, în balcon,
la fereastră,
din aceeași ceașca albastră
pe care mi-ai dăruit-o cândva
nu mai știu când
și cu ce prilej,
îmi amintesc însă că purtai o rochie bej,
mai știai că-mi fumez țigara de foi dimineața devreme
sub bec
și că număr toate trenurile personale
care trec,
nu ți-a fost greu să refaci drumul Golgotei,
să vii înapoi,
să-mi rătăcești printre gânduri o vreme
și să-mi înfigi cuțitul în spate apoi…

sigur, îmi umbli prin minte, în întuneric,
m-ai disecat pe-ndelete, c-o răceală de medic,
mi-ai umblat cu bisturiul prin carne
în modul cel mai abject
cu putință,
de unde mai vrei dragoste acum
când sunt un cadavru
și n-ai vrut când încă mai eram o ființă?

Mai mult...

Sensuri

se mai resoarbe o zi din buboiul acesta urât

 

denumit  viață

 

colcăie de puroi și se scurge în noapte

sufletul stă înghesuit într-o scorbură părăsită

abia respirând

îi simt lacrimile pe inimă

la ce bun acest chin

mă întreb

să-ți trăești viața ca o viperă

cu sângele rece

într-un tufiș

la ce bun tot acest zbucium

atâta pierdere de timp

pentru treburi atât de mărunte

precum serviciul

mersul la supermarket

păstrarea unei relații de suflet în contra naturii

când mâine sosește în sfârșit

primăvara

femeia cu ochi de smarald

în rochia ei albă de mireasă eternă…

Mai mult...

Repere

m-am bucurat de fiecare zi apărută în viața mea

 

încercam de fiecare dată sentimentul pe care-l ai când te întâlnești cu o femeie

 

rațiunea de a fi aduna cele mai frumoase flori ale dimineții

și le punea în glastră

fiecare zi cu florile ei minunate de colț

fiecare floare cu picătura ei strălucitoare de rouă

așteptam pitit în întunericul nopții

prima rază de Soare neumblată de pașii luceafărului de ziuă

nici măcar de ochii tăi apucători

riscând să te supăr

dar tu ai râs

am fost un egoist incorigibil

m-am strecurat cu viclenie printre oameni și lucruri

am idolatrizat zeii păgâni

am dezgropat morții

iar morții dezgropați au zâmbit

„aproape că uitasem cum răsare Soarele”

devenisem dușmanul de moarte al dimineților tulburi

fără orizont și speranță

al norilor cumulus

care aduceau ploaia

al trecătorilor solitari

rătăciți printre gânduri

.

nu mă gândisem nicio clipă până atunci

că începeam

de fapt

să-mi pierd sufletul

.

ultima mea privire

înghețată în infinitul oglinzii

luase

probabil

demult

chipul schimonosit al păcatului…

Mai mult...