Misterele morţii celor mai mari zece scriitori români: ce i-a adus, de fapt, sfârşitul lui Eminescu. Sadoveanu, asasinat de un mason?

poezii.xyz Misterele morţii celor mai mari zece scriitori români: ce i-a adus, de fapt, sfârşitul lui Eminescu. Sadoveanu, asasinat de un mason?

Sfârşitul celor mai importanţi scriitori români a dat naştere la multe speculaţii, la fel ca şi comentariile făcute în jurul operelor lăsate de aceştia, transmite adevarul.ro 

 Mihai Eminescu, poetul „nepereche“, a avut parte de un sfârşit controversat, care şi astăzi incită controverse. Eminescu a fost tratat cu injecţii cu mercur pentru că medicii credeau că suferă de sifilis. Studiile recente au demonstrat că „poetul naţional“ nu a suferit de această boală, iar tratamentul aplicat i-ar fi grăbit sfârşitul. De asemenea, chiar în ziua morţii, Eminescu ar fi fost lovit în cap cu o cărămidă de către un pacient al sanatoriului de boli mintale al doctorului Şuţu, situat pe Strada Plantelor din municipiul Bucureşti, în era internat.  

Ultima dorinţă a geniului literaturii române a fost un banal pahar cu lapte, pe care medicul de serviciu il strecurase prin vizeta metalică a salonului  în care şi-a petrecut ultimele ore din viaţă. I-ar fi şoptit celui care i-a făcut această favoare că ”sunt năruit”. 

A doua zi, pe 16 iunie 1889, a fost constatat decesul. Medicii Şuţu şi Petrescu au întocmit formele legale şi un raport oficial, destul de ambiguu din care nu reiese clar cauza morţii poetului. După două zile, Eminescu este şi înmormântat. Este depus în prealabil la biserica Sfântul ”Gheorghe cel Nou” din Bucureşti, pe un catafalc împodobit cu ramuri de tei. În jurul sicriului, coroane din partea Academiei Române şi a prietenilor şi mesaje. La autopsia efectuată de doctorul Tomescu şi mai apoi de Marinescu de la laboratorul Babeş creierul nu a putut fi studiat, fiind uitat de o asistentă cu neglijenţă pe o fereastră deschisă, unde s-a descompus rapid. 
 
Iată ce spunea omul de litere Nicolae Manolescu într-o scriere postată pe blogul său de pe adevarul.ro cu privire la moartea lui Eminesu: 
„În 1972, medicul Ion Nica a studiat cazul, pornind de la mult-puţinele mărturii existente, şi a contestat diagnosticul călinescian. Studiul lui Ion Nica nu l-a convins pe Ş. Cioculescu, autor al unei riposte severe în „România literară“. M-a convins, în schimb, pe mine.Am polemizat atunci, în paginile aceleiaşi reviste, cu bătrânul (ah, era mai tânăr decât sunt eu acum!) critic, fiecare rămânând la ale lui.În 1996, un alt medic, Ovidiu Vuia, a reluat ipoteza colegului său şi a susţinut o opinie asemănătoare: poetul ar fi suferit de o psihoză endogenă de tip maniaco-depresiv, fără demenţă, paralizie şi distrugere a creierului.
Toate simptomele cunoscute pledează pentru concluzia că Eminescu a suferit de boala lui Hölderlin mai degrabă decât de aceea (nu foarte sigură, nici ea) a lui Maupa­ssant. Nefiind vorba de sifilis, tratamentul cu mercur s-ar fi dovedit inadecvat, grăbindu-i poetului moartea.  Dacă nu i s-ar fi aplicat tratamentul cu pricina, Eminescu ar fi avut parte de declinul îndelungat al poetului german. Responsabilitatea erorii de diagnostic revine doctorilor Iszac şi Marinescu (acesta aflat la începuturile prodigioasei lui cariere de neurolog)“.

Ion Creangă a murit după ce a petrecut cu un amic 


Ion Creangă a murit în ultima zi a anului 1889, cu numai câteva ore de trecerea în noul an. A decedat la vârsta de 52 de ani şi suferea de crize de epilepsie. Creangă a suferit foarte mult ca urmarea  pierderii prietenului său, Mihai Eminescu. Cu toate acestea, sfârşitul povestitorului a venit în mod neaşteptat pentreu apropiaţii lui. Creangă şi-a petrecut ultimele ore din viaţă în compania unui amic, cu care a cutreierat străzile Iaşiului. A mâncat gogoşi şi a consumat alcool, iar spre amiază a mers la tutungeria fratelui său, unde i s-a făcut rău şi a murit. A fost înmormântat pe data de 2 ianuarie 1890. A fost înmormântat pe data de 2 ianuarie 1890 în Cimitirul „Eternitatea“ din Iaşi. 

Moartea controversată a lui Liviu Rebreanu 

Scriitorul Liviu Rebreanu a avut şi el o moartea învăluită în mister. Acesta a decedat în data de 1 septembrie 1944 când se afla pe proprietatea sa din Valea Mare, de lângă Piteşti.
 
Oficial se ştie că Rebreanu a murit din cauza unui emfizem pulmonar, a unor afecţiuni cardiace şi exista şi o suspiciune de cancer, însă nepotul său, Ilderim Rebreanu susţine că at fi fost împuşcat de către soldaţii ruşi veniţi să-i jefuiască proprietatea. De asemenea, un lector universitar de limbă engleză a prezentat o altă variantă conform căreia Rebreanu ar fi fost împuşcat tot de ruşi în noaptea de 23 spre 24 august în timp ce se afla într-o maşină. 

Preda a murit înecat cu propria vomă

La 57 de ani, în noaptea de 15 spre 16 mai 1980,  în acelaşi an în care cunoscuse succesul cu celebrul roman ”Cel mai iubit dintre pământeni”, Preda a fost găsit mort în camera cu numărul 6 din vila de creaţie de la Mogoşoaia, înecat în somn în propria vomă, după o noapte în care consumase alcool. Oficial, certificatul medico-legal a atestat consumul mare de alcool şi moartea prin asfixie mecanică. În jurul morţii lui Preda s-au creat însă o serie de scenarii. S-a spus că a fost ucis de Securitate sau de agenţii ruşi KGB.

 
Marin Preda şi-a petrecut ultima zi din viaţă, 15 mai 1980,  la Editura ”Cartea Românească”, în biroul său de director. Potrivit apropiaţilor, Preda a primit vizite, a scris şi spre seară a rămas, aşa cum obişnuia, singur. Aici i-ar fi  adus coana Vetuţa , femeia de serviciu, o sticlă de rom cubanez, după spusele şoferului Turturică. Preda a băut singur, închis în birou, până târziu în noapte. Femeia de serviciu a fost cea care i-a chemat un taxi să-l ducă la vila de creaţie de la Mogoşoaia, unde Preda obişnuia să doarmă de câteva săptămâni. Scriitorul băuse şi a fost ajutat să urce şi să coboare din taxi. Potrivit declaraţiei şoferului de taxi, prezentată de Mariana Sipoş în cartea „Dosarul Marin Preda”, scriitorul „se afla în stare avansată de ebrietate”.
 
Ajuns la Mogoşoaia, Preda a fost urcat în camera sa, cea cu numărul 6, unde i s-a adus o ompetă. Scriitorul nu a adormit şi în jurul orei 1.30 a coboarât în sala de mese, acolo unde petreceau mai mulţi scriitori la o zi de naştere. Se spune că Preda a cerut apă şi i-au fost date două pahare: unul cu apă şi altul cu votcă. După spusele martorilor, Preda a băut paharul de votcă şi a căzut cu capul pe masă, iar în jurul orei 2.00 dimineaţa a fost urcat, pe braţe, în camera sa de poetul Virgil Mazilescu şi de portar. Cei doi l-au lăsat în pat, îmbrăcat în palton. A doua zi, Preda urma să plece la Focşani la o întâlnire cu cititorii.
 
Marin Preda a fost găsit mort în dimineaţa zilei de 16 mai, în patul său de la Mogoşoaia, de către scriitorul Dan Claudiu Tănăsescu.
 
„În  dimineaţa plecării, telefoanele de la Focsani mă zăpăciseră. Întâlnirea lui Preda cu cititorii urma să se desfăşoare în sala teatrului. Era aşteptat de toată lumea. Se pregatea un fel de sărbătoare a autorului. Pe la ora 11.30 l-am luat pe Cornel Popescu şi-am plecat la Mogoşoaia. Era o zi friguroasă. Am urcat în goană scările din marmură şi am bătut la uşa camerei cu numarul 6. Niciun raspuns. Am mai ciocănit o dată. Linişte. Am apăsat clanţa şi uşa maronie s-a deschis... Marin Preda părea că doarme într-o poziţie nefirească”.În interviurile date dupa moartea lui Preda, acesta povesteşte scena găsirii trupului neînsufleţit al prozatorului“, a povestit Dan Claudiu Tănăsescu.  
 
Medicul s-a grăbit să-şi ia trusa din maşină la vederea trupului lui Preda, însă decesul survenise de mult. În procesul-verbal întocmit în  data de 16 mai 1980 de Procuratura municipiului Bucuresti se specifică: „În jurul orei 12.15, în camera cu numarul 6 din Pavilionul C, pe patul de lângă fereastră, cu capul sprijinit de tăblia patului, este găsit scriitorul Marin Preda decedat, cu rigiditate cadaverică instalată”. Potrivit certificatului medico-legal moartea lui Preda ”s-a datorat asfixiei mecanice prin astuparea orificiilor respiratorii cu un corp moale, posibil lenjerie de pat, în condiţiile unei come etilice”. Scriitorul avea câteva  echimoze pe frunte, semne pe care anchetatorii nu le-au catalogat ca având rol în producerea decesului ”Semnele de violentă descrise la autopsie s-au putut produce prin lovire de corp dur si nu au un rol în producerea mortii”, s-a mai consemnat în procesul verbal.
 
Fratele scriitorului, Alexandru Preda (Saie), a fost convins  că Securitatea l-a omorât pe Preda, după ce acesta ar fi devenit pentru fostul regim un scriitor incomod, greu de controlat. Soţia sa, Elena, a recunoscut în interviurile date după moarte că Preda a avut presentimentul că va muri. Aurora Cornea, marea iubire a scriitorului, mărturisea  că văzând  fotografiile cu cadavrul lui Preda nu s-a putut abţine să nu se întrebe dacă nu cumva a fost asasinat.

Sadoveanu, mort acasă sau într-un vagon de tren?

Mihail Sadoveanu a murit în dimineaţa zilei de 19 octombrie 1961, fiind înmormântat două zile mai târziu în Cimitirul Bellu. Potrivit surselor oficiale, scriitorul a murit în urma unui infarct, acesta având unele probleme cardiace mai vechi, însă există şi alte versiuni cu privire la sfârşitul lui Sadoveanu. Astfel, acesta ar fi murit într-un vagon de tren, şi nu în locuinţa sa. Una dintre variante arată că ar fi fost asasinat de un mason care l-ar fi lovit în cap cu un obiect dur. Despre scriitor se vorbea că ar fi fost liderul francmasonilor din România, pe care i-ar fi trădat în favoarea regimului comunist. Scriitorul a fost chiar Mare Maestru al Masoneriei Române. 
 
O altă versiune care circulă cu privire la moartea scriitorul se referă la decesul lui după ce ar fi ingerat o substanţă miserioasă, decesul având loc tot într-un vagon de tren. Se spune că această substanţă ar fi fost un afrodiziac, pentru Sadoveanu, în ciuda vârstei, avea un apetit sexual crescut. 

Blaga, diagnosticat cu cancer osos în fază finală 

Lucian Blaga, care a fost propus de Eliade la Premiul Nobel, însă regimul comnunist i-a interzis accederea la această distinciţie. Scriitorul şi-a petrecut ultima parte a vieţii în localitatea Lancram, de lângă Sebeş. Aici îşi găsea liniştea şi inspiraţia. Se plimba foarte mult în natură şi îşi regăsea astfel echilibru sufletesc. Lucian Blaga avea unele probleme de sănătate, dar nu le-a acordat atenţia cuvenită. Durerile la nivelul coloanei vertebrale s-au acutizat şi în anul 1961 a apela la ajutorul medicilor, care l-au diagnosticat cu cancer osos cu metastaze. A fost internat în spital şi a urmat o serie de tratamente, care nu au dat însă randament. În noaptea de 5 spre 6 mai, Blaga s-a trezit din somn şi i-a spus soţiei că în cel mult o oră va deceda, eveniment care a avut loc. A fost înmormântat chiar de ziua sa de naştere în cimitirul din localitatea Lancram. 

Sicriul cu trupul lui Caragiale, pierdut

Cel mai mare dramaturg al României a murit la vârsta de 60 de ani. Ion Luca Caragiale a încetat din viaţă la Berlin, în locuinţa lu. A fost găsit decedat în dimineaţa zilei de 22 iunie 1916 de către fiica şi soţia sa, care au auzit în noaptea precedentă cum acesta tuşea puternic. Medicii legişti au stabilit drept cauză a morţii problemele cardiace de care suferea. A existat şi o altă versiune cu privire la moartea sa, potrivit căreia marele dramaturg ar fi sucombat pe stradă. 
 
Trupul neînsufleţit a fost depus în capela bisericii protestante din localitatea germană Schoeneberg, după care a fost adus în ţară. În timpul transportului au fost înregistrate mai multe neplăceri. Sicriul şi actele au fost pierdute. Sicriul a stat mai multe zile într-o gară, dar, până la urmă, a ajuns în România şi Ion Luca Caragiale a fost înmormântat în Cimitirul Bellu. 

Nichita Stănescu şi patima pentru alcool

Nichita Stănescu a fost considerat, alături de Eminescu, drept unul dintre cei mai geniali poeţi români. A căzut, însă, în patima alcoolului, ajungând să consume chiar şi două sticle de votcă pe zi. A avut mari probleme de sănătate din cauza consumului mare de alcool. A fost internaty în spital ca urmare a problemelor la ficat. Medicii l-au trimis să urmeze o cură la Mangalia. 
 
În ziua de 12 decembrie 1983, când se întorcea de la nunta unor prieteni din provincie i s-a făcut rău tot din cauza ficatului şi a ajuns la Spitalul Fundeni, dar medicii nu au mia putut să-l salveze. A încetat din viaţă în nopatea de 13 decembrie în urma unui stop cardio-respirator. a fost înmormântat în Cimitirul Bellu.

Nicolae Labiş a băut ultima dată la Peştera

Moartea lui Nicolae Labiş a fost îndelung comentată. Tânărul poet s-a aflat în noaptea de dinaintea morţii la un restaurant din Capitală, alături de o doamnă cu „o moralitate îndoielnică”, cel mai probabil o balerină rusă, la restaurantul Peştera, aşa cum a relatat istoricul Dan Falcan.
 
La masa poetului se afla şi Lucian Raicu, împreună cu soţia lui. Se pare că cei patru au stat la un pahar în interiorul restaurantului Peştera, fără ca niciunul dintre aceştia să ştie că pentru Nicolae Labiş urma să fie ultima întâlnire, ultimul pahar. După ce a părăsit restaurantul, poetul, însoţit de partenera sa, a ajuns în staţia de tramvai din apropierea restaurantului. Printr-o întâmplare nefericită sau printr-un plan pus la cale cu grijă, Nicolae Labiş a ajuns sub roţile tramvaiului. Imediat după accident a fost dus la spitalul Colţea, dar starea lui s-a agravat. A fost trimis la un alt spital, însă fără niciun rezultat.
 
 
Aflat pe patul de spital, Labiş i-a dictat lui Aurel Covaci ultimul poem:

„Pasărea cu clonţ de rubin/ S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat./ Nu mai pot s-o mângâi./ M-a strivit/ Pasărea cu clonţ de rubin,/ Iar mâinile/ Puii păsării cu clonţ de rubin/ Ciugulind prin ţărână,/ Vor găsi poate/ Urmele poetului Nicolae Labiş/ Care va rămâne o amintire frumoasă".
Labiş a murit la 21 de ani. Nicoale Labiş i-ar fi spus surorii sale, Margareta, că a ajuns sub tramvai pentru că cineva l-a tras de palton. 
 
După accident au apărut numeroase speculaţii cu privirea la modul în care acesta s-a petrecut. Unii oameni erau de părere că a fost vorba despre un accident care s-a produs din vina ameţelii, stare care l-a cuprins pe poet după consumul de alcool. Alte persoane erau de părere că la mijloc a fost vorba despre Securitate şi că un agent l-ar fi împins pe Labiş în faţa tramvaiului. Cert este că Nicolae Labiş şi-a pierdut viaţa pe 22 decembrie 1956, dar a lăsat pentru români nişte opere cu adevărat valoroase.  Nu a fost niciodată căsătorit, însă a avut mai multe relaţii de-a lungul timpului.

George Coşbuc s-a stins de dorul fiului 

George Coşbuc a murit de dorul fiului său, care a decedat în apropiere de Târgu Jiu, în urma unui accident de maşină. „Alexandru Coşbuc se afla într-o maşină Mercedes Torpedo Benz, împreună cu Alexandru Stâlpeanu, un latifundiar din Teleorman, proprietarul maşinii, probabil şi singura care circula, în vremea respectivă, pe drumurile Gorjului. Cei doi se întorceau de la vila din Tismana, unde George Coşbuc se retrăgea de multe ori ca să scrie poezii. Alexandru Coşbuc avea 19 ani şi era student. Acesta fusese chemat în armată şi urma să ajungă la Drobeta Turnu Severin. Maşina a lovit un bolovan mai mare, după care a intrat într-o căruţă aflată în faţă. Alexandru Stâlpeanu a murit pe loc, iar Alexandru Coşbuc a fost rănit grav. A fost transportat cu o căruţă la spitalul din Târgu Jiu, dar a murit pe drum.

 
George Coşbuc a fost foarte afectat de acest eveniment şi a ridicat o fântână în amintirea singurului său copil“,  apovestit  Ion Vârţanu, un om de afaceri care are un restaurant chiar lângă „fântâna lui Coşbuc“. Alexandru Coşbuc a murit pe datat de 26 august 1915, iar în acest an s-au împlinit 100 de ani de la tragicul accident.
La trei ani de la producerea acestui eveniment tragic, George Coşbuc a murit la vârsta de 51 de ani. Acesta este înmormântat în Cimitirul Bellu. 
 


Preluat de la: Timpul.md
Postat 11 decembrie 2017

Creaţii aleatorii :)

Oftez

Pamint si azi rasare-ades
M-ai bat in geam copacii
Miscindu-ne prin univers
M- ai  rar se  fac colacii.


Sa poti opri tu vintul
Imbratisind mai des
Cu dragoste pamintul
Cel ce nu te-a respins.

Mai mult...

Indignare

Dacă ea hotărâse că putea trăi pe picioarele ei, asta era! N-o putea reține cu forța. Nu exista nicio convenție scrisă între ei, nici chiar una verbală, fiecare rezervându-și libertatea de a proceda cum credea de cuviință.  Acum hotărâse că sosise timpul. Va pleca mâine, în zori, nu-i spusese unde, ca să evite, probabil, explicațiile, fiindcă trebuia să fi fost vorba despre un bărbat. Din câte știa nu mai avea pe nimeni în viață în familie, iar despre altcineva nu auzise. Ce-i drept, nici n-o urmărise, nu-i trecuse prin minte că l-ar putea părăsi. Nu luase în calcul posibilitatea ca Virgil, prietenul lui cel mai bun, să se infiltreze între ei, pentru că Virgil părea s-o fi determinat să facă pasul acesta. Nu era prima femeie pe care o păcălise, probabil nici ultima. Va trebui să reanalizeze prietenia cu Virgil, care nu procedase ca un prieten. Nu sufli prietena, soția, amanta prietenului tău, profitând de încrederea acestuia! Când se va întoarce. Era sigur că nu-l va găsi acasă. Tocmai plecase la Frankfurt și ținuse să-l informeze în mod special, pesemne ca să-i spună Oliviei, dar el, se înțelege, nu-i va spune.

Olivia luase un taxi până în strada Freziilor, la numărul cincisprezece, unde locuia Virgil. Acesta îi dăduse o cheie, dacă nu l-ar fi găsit vreodată acasă, ceea ce se și întâmplase, de fapt, în dimineața aceea superbă de iulie. Nu-i picase prea bine, dar se putea și mai rău, adică să facă drumul înapoi, cu coada între picioare. Folosise, așadar, cheia primită și intrase în apartamentul lui Virgil, care o cucerise de cum deschise ușa. Pe masa din sufragerie văzuse un bilet, scris pe o coală de hârtie luciosă. Îi era adresat. Bărbatul o informa că trebuia să plece urgent la Frankfurt, la o întâlnire de afaceri, unde estima că va trebui să rămână două săptămâni. Văzuse negru dinaintea ochilor, așa ceva era de neacceptat, apoi tot ea îi acordase circumstanțe atenuante, recunoscând că un asemenea lucru se putea întâmpla oricui. Apoi, două săptămâni erau două săptămâni, paisprezece zile, un fleac pe lângă cei trei ani petrecuți alături de Sebastian.

Sebastian lucrase până după miezul nopții la cartea sa. Se strecurase în pat, cum făcea de obicei, numai că de data aceasta patul i se păruse imens fără Olivia, fără protestele ei formale și fără căldura trupului ei. Cât timp locuiseră împreună nu dăduse prea multă atenție acestor amănunte, i se păruse normal să fie acolo, la dispoziția sa, un accesoriu în plus la reverul existenței sale, un bibelou în vitrina din sufragerie, de pe care mai ștergi o dată sau de două ori pe săptămână praful. Se chircise stingher într-o margine a patului, adormise instantaneu și începuse s-o viseze în ipostaze pe care, desigur, și le imaginase înainte de a adormi. O vedea întorcându-se spășită, implorându-l s-o reprimescă, jurându-i că nu se întâmplase nimic între ea și Virgil, apoi făcând dragoste. Subconștientul său simplificase totul printr-o reducere confortabilă a neliniștii sale la absurd, în care ipotezele și concluziile cu privire la întoarcerea Oliviei erau când false, când adevărate.

Cum nu prea avea ce face în apartamentul acela imens, în lipsa lui Virgil, care ar fi ajutat-o să se integreze mai ușor, se gândise să-și umple timpul într-un fel, eventual să încerce o acomodare cu locul, cu noul decor al piesei în care tocmai începuse să evolueze. De cum intrase acolo, simțise absența unei mâini de femeie, nu pentru că ar fi fost dezordine, nici vorbă, lipsea senzația aceea de aranjament meticulos, cu toate dichisurile specifice, care îți sare în ochi. Găsise în debara o sticlă de un litru cu spirt medicinal și un tub de dezinfectant pentru vase. Le combinase într-un vas, luat tot de acolo, își trase o pereche de mănuși chirurgicale în mâini și se apucase de treabă. Trebuia să-și omoare timpul cu ceva, iar înlăturarea acelei senzații de lehamite masculină, care emana din lucruri, devenise principalul ei scop în viață.

Dormise prost, chinuit de vise, și se trezise cu noaptea în cap. Își făcuse o cafea la repezeală, dar puse prea mult zahăr. După prima înghițătură, îi piersise cheful și o aruncase la chiuvetă. Olivia făcea o cafea extraordinară, adăuga două-trei cubulețe de ciocolată și o picătură de rom. N-avea să mai savureze niciodată o asemenea cafea. Olivia îi citea și cărțile pe măsură ce le scria. Întodeauna venea cu observați și sugestii pertinente. De câteva zile bătea pasul pe loc. Reluase același capitol de mai multe ori, dar nu găsise forma ideală. Olivia ar fi găsit-o din prima. Deschise fereastra, sperând s-o zărească dând colțul străzii. Strada însă era pustie, nu se vedea țipenie de om. Rămase ore în șir cu ochii pierduți în zare, amintindu-și de dimineața aceea de iarnă când o văzuse prima dată. Si simțise că-i dau lacrimile.

Începuse cu mânerele de la ușă. Când intrase simțise ceva lipicios care i se prinse de mână. I se păruse dezagreabil. Trecuse cu cârpa umedă peste ele. La parter mai locuia cineva, dar nu se auzea nicio mișcare de acolo. Închise ușa cu un sentiment de apăsare. Nu-i plăcuseră niciodată locurile pustii. Nici liniștea dinăuntru nu era tocmai pe gustul ei, dar nu mai avea importanță. Acum era interesată doar de munca aceea domestică, la care se înhămase benevol, resimțind o plăcere perversă în a-și intra în rolul de gospodină, ceva care nu fusese și nu-și dorise să fie vreodată. Făcea unele lucruri și pentru Sebastian, ce-i drept, dar nu coborâse până acolo încât să-i spele rufele sau să-i curețe parchetul. Sebastian avea o menajeră, o doamnă în vârstă, care trecea de două ori pe săptămână pentru lucru aceasta și pentru multe altele. O privise adesea cum muncea, iar acum încerca să facă la fel, descoperind că nu era atât de complicat pe cât își imaginase. Începuse cu lucrurile mărunte, cu vitrinile și noptierele cu sertare, pe care se așezase o peliculă fină de praf. Lua fiecare lucrușor în parte, având grijă să-l pună de unde îl luase pentru a păstra ambianța locului. Virgil nici nu trebuia să bage de seamă că trecuse pe acolo. Nu se grăbea, făcea totul cu răbdare, cu migală, nefiind presată de timp. Cu cât termina mai târziu, cu atât mai bine.

Pe la amiază începuse să i se zbată ochiul stâng. La început crezuse că era ceva întâmplător, dar după câteva ore realizase că zvâcnirea aceea continuă tindea să se cronicizeze. Sistemul său nervos încerca, probabil, să-l avertizeze asupra unei primejdii iminente, nu era superstițios, însă nici ateu sută la sută nu era. Gândul că i s-ar fi putut  întâmpla ceva Oliviei se suprapuse în mintea sa peste avalanșa de temeri cu privire la dânsul. Nu-i spusese despre plecarea intempestivă a lui Virgil la Frankfurt, care, cu siguranță, nu-i picase bine, de aceea își făcea griji, neștiind cum reacționase și, mai ales, încotro apucase, fiindcă nu prea avea unde. Greșise. Dacă i-ar fi spus, cum îi sugerase Virgil, n-ar mai fi plecat!

La capătul primei săptămâni, Olivia terminase cu lucrurile mărunte. Rămăseseră lucrurile mari, câteva șifoniere, lustrele și un scrin cu două sertare suprapuse, de culoarea cafelei cu lapte. Se concentrase pe șifoniere și lustre, mai întâi, apoi venise rândul scrinului. Cele două sertare erau prevăzute cu două broaște minuscule și erau încuiate. Trebuise să bâjbâie îndelung pe sub tăblia de deasupra scrinului până găsise cheile. Erau prinse de o plăcuță magnetică, semn că ascundeau un secret. Descoperirea o incitase. Deschise sertarele, căptușite cu mătase roz, cu un fel de curiozitate perversă. Înuntru, aliniate frumos, văzuse o grămadă de plicuri și se dumirise. Acolo se afla arhiva sentimentală a lui Virgil, adică tocmai ce căutase inconștient. Nu-și putuse reprima tentația de a deschide și citi prima scrisoare din plic.

Sebastian simțise un junghi în dreptul inimii, dar nu-i dăduse importanță. Era ziua când trebuia să vină menajera și nu avea de gând s-o sperie. La scurt timp însă, aceasta îl găsea întins cu fața în jos pe covor. Sunase imediat la Urgențe, iar un echipaj de la Salvare sosise în mai puțin de cinci minute. Medicul își dăduse seama „pe loc” că era vorba despre o problemă cardiacă severă și hotărâse că trebuia transportat de urgență la spital. Așa se face că Sebastian se trezise a doua zi într-un pat de spital, aflând că suferise un preinfarct și că mai trebuia să rămână acolo încă zece zile. Îi era indiferent. Nu-l mai atrăgea nimic spre casă. După externare urma să înceapă un tratment medicamentos complex și să evite pe cât posibil emoțiile. De parcă ar fi depins de el.

O chema Angela. Pesemne că Virgil întreținuse o relație intimă sau foarte intimă cu ea, fiindcă femeia folosea un limbaj mai mult decât colorat și se vedeau către sfârșitul paginii și câteva urme de lacrimi. Îi reproșa, în principal, că o mințise cu bună știință și că nu urmărise decât s-o seducă, ceea ce  și reușise până la urmă. Se temea să nu fi rămas însărcinată și-și blestema ziua în care se născuse. În cele două sertare ale scrinului erau peste trei sute de scrisori. Timp de trei zile și trei nopți citise cu inima strânsă scrisoare după scrisoare, descoperind printre rânduri adevărata față a lui Virgil. Nu-l crezuse în stare de așa ceva, cum nu-l crezuse niciuna din semnatarele scrisorilor. Cu fiecare zi, valul de indignare creștea în sufletul ei proporțional cu numărul scrisorilor citite. Nu mai era loc prea mult loc în scrin, dar, cu puțin efort, ar mai fi încăput o scrisoare. Puțin probabil însă!

Zilele petrecute la spital treceau pe nesimțite între perfuzii, consultații, discuții sterile cu tovarășii de suferință sau cu asistentele, nemaivând timp să se mai gândească și la altceva. Pe Olivia o uitase din prima zi. O știa undeva în adâncul ființei sale, dar nu-l mai chinua cu prezența și cu reproșurile ei, cum se întâmplase până atunci. Preinfarctul avuse și părțile lui bune. Părăsise spitalul cu regret. Doamna Smaranda, menajera, se întrecuse pe sine. Făcuse și unele modificări. Așezase, de pildă, patul în dreptul ferestrei, iar biroul său de lucru în locul patului. Îi plăcuse. Ordonase, îndepărtase praful de peste tot, spălase ce trebuia spălat și umpluse casa de flori. Schimbase admosfera aceea mohorâtă de care se plângea câteodată și Olivia. Păcat că nu putea să se bucure și ea alturi de dânsul.

 

Virgil sosise pe la ora patru dimineața. Țârâitul soneriei o trezise din somn. Privise prin vizor și-i deschise. Bărbatul arăta destul de șifonat. Făcuse drumul înapoi, din Frankfurt, cu mașina. Îi povestise că era epuizat după două zile de mers, că nu găsise timp să-și radă barba, să se spele, se grăbise să ajungă cât mai repede, fiindcă se gândise tot timpul la ea. Avea s-o facă acum, dacă ea îi dădea voie, începând cu o baie. Bineînțeles că nu avea nimic împotrivă, mirosea ca un porc. Ascultase indiferentă fîșâitul dușului din pat. Apoi auzise lipăitul tălpilor pe mozaicul din baie, sunetul înfundat al pămătufului cu care-și săpunea barba, moment în care se ridicase și se furișase într-acolo. Ușa era deschisă, iar el ședea pe un scaun în fața oglinzii. Nici n-o simțise. Abia când îi înconjurase gâtul cu brațele o zărise și-i zâmbise. Rămase cu briciul în aer, oscilând între a o îmbrâțișa și de a-și vedea de treabă. Înclinase spre cea de-a doua variantă. Olivia îl prinse de mâna în care ținea briciul, amuzându-se de pârâitul firelor de păr sub tăiușul lamei. Deodată îi blocă mâna și imprimă briciului o mișcare de translație. Mișcarea fusese atât rapidă și de energică încât puțin lipsise să nu-l decapiteze. Sângele țâșnise ca dintr-o fântână arteziană. Abia avuse timp să facă un pas înapoi în timp ce Virgil se prăbușea cu un zgomot surd de pe scaun.

În drum spre casă se oprise la o farmacie de unde cumpărase rețeta eliberată de medic. Nu mai luase niciodată medicamente și era curios să vadă cum arătau. Desfăcuse cutiile și descoperise niște pastiluțe minuscule, colorate, care trebuiau luate de trei ori pe zi. Medicul îl sfătuise să nu uite, nici să nu depășească orele stabilite. Cele de dimineață le luase la spital, în jurul orei șase, acum trebuia să le ia pe cele de doisprezece, iar următoarele la optsprezece. În plus, medicul îi recomandase o dietă personalizată, destul de restrictivă, cam greu de urmat. Se gândise pe drum s-o angajeze pe Smaranda cu normă întreagă, amintindu-și că-i povestise odată că-și îngrijise soțul, bolnav tot de inimă, înainte de a muri. Exista riscul să mai facă un preinfarct, așa că era de preferat să aibă pe cineva prin preajmă decât să depindă de hazard.

Deși i se păruse uriaș, în comparație cu dânsa, Virgil era foarte ușor. Reușise să-l târâie până în dormitor și să-l întindă în pat. Așternuse cearșafuri proaspăt spălate și-l bandajase cu un prosop de baie la gât, fiindcă mai sângera. Curățase apoi o glinda și pardoseala de sânge, după care se îmbrăcase și părăsise casa, fără să mai încuie ușa. Nu întâlnise pe nimeni pe scări. Abandonase la ieșirea din bloc mănușile, de care nu se despărțise nicio clipă, într-un tomberon și plecase mai departe. În clipa aceea descoperise motivul care o determinase să facă tot ce făcuse din prima zi când intrase în apartamentul lui Virgil. Premeditase inconștient crima, mai întâi pentru afrontul de a o fi chemat acolo, știind că trebuia să plece la Frankfurt, apoi pentru suferința celor trei sute de suflete tixite ca niște trofee în scrin.

Sebastian deschise larg geamul dinspre stradă. Voia să respire, în sfârșit, o gură de aer curat după aproape două săptămâni de privațiune și de miros insuportabil de spital. Nu mai trăgea nădejde s-o mai vadă pe Olivia întorcându-se. Trecuse prea mult tmp. Cu toate acestea nu-și putuse reprima reflexul de a trage cu coada ochiului spre colțul străzii și nu mică îi fusese mirarea când o văzuse apărând ca Afrodita din spuma mării. Se repezise și deschise larg ușa, ca nu cumva să creadă că nu era acasă și să dispară din nou. Era atât de emoționat încât nu reușise să-i spună niciun cuvânt, ca și ea, de altfel. Închise ușa și se așezaseră pe canapea. El pornise involuntar televizorul. Tocmai se transmite un breaknews:

Crimă misterioasă petrecută în casa cunoscutului om de afaceri Virgil Comănescu. Poliția descincese la câteva ore de la întoarcerea acestuia din Frankfurt la sesizarea unei femei, care-l găsise cu gâtul tăiat în pat. Femeia era chiar sora lui și venise să-l vadă. Criminaliștii nu găsiseră urme suspecte, amprente, semne de intrare prin efracție sau de forțare ale ușii, iar vecinii nu observaseră nimic. Se pare că ne aflăm în fața unei noi crime cu autor necunoscut!

Olivia apucase telecomanda din locul în care o lăsase bărbatul și închise televizorul.

   - Să știi că zilele acestea am stat la mama!

Sebastian aprobă din cap, deși aflase că mama ei murise de mult. O luase ca pe o metaforă, intrepretând afirmația ei sui-generis: că trecuse pe la casa părintească, a cărei moștenitoare era.

Mai mult...

Încrâncenare

Cuvintele acelea zgrunțuroase
ieșite ca dintr-un nod încâlcit cu mai multe capete
colcăie neobosite în sicriele astupate cu ceară ale morților
unde miriapode cu mii de picioare își iau prânzul totemic
abc este o cabală pe-o felie de creier
tată un triumf al fiilor sângeroși asupra hoardei
festinul…
într-o lume strânsă de gât a consoanelor
urletul jalnic al lupului zgârie oasele
n-a-nceput încă dansul nupțial al scheletelor vorbitoare
al poeților înjunghiați
al femeilor frigide
purgatoriul cuvintelor a devenit neîncăpător
singurul grup de cuvinte admis este pe-a mă-tii
în toate sensurile...

Mai mult...

Boccealâc

Ca-un prea mare mire astept

Cu o floare in piept

Venirea miresei pe care n-o iubesc

Dar sunt condamnat s-accept.

 

In timp ce privirea spre ea mi-o indrept

Iar eu cu a mea gandire percep

Cum te-apropii cu-n pas nedrept,

Iar inept arunci aiept 

 

Vesmintele ale o noua poveste.

Draga viata, stiu ca nu-place aceasta veste

“Tot ce-mi este in jur imi zambeste”

Si tu vei apartine unei noi perceptii moderne

 

Armonia dulce ,cu notele amare sa terminat

Lautarii, au terminat si ei de cantat

Totul este predeterminat

Vad in ochii tai cum totul ti-e ruinat

 

Dar nu te intrista draga mea viață

Nu transforma in gheață fiecare dimineață

Caci mie nu-mi va fi pedeapsa

“Doar noi doi stim ce altii inca invata”

Mai mult...

Arthur-regele uitat

“Unde-i Arthur, Regele padurii?”

Na-i auzit? Imperiul lui demult e distrus,

Iar supusii lui acum sunt pierduti

“Dar Arthur?” La omorat un prinț intrus

 

Nu plange Maică Romanie dupa ai tai copii

Care cu pietul lor te-au aparat de tirani

In timp ce un taran roman se lupta cu 10 mercenari

Aparant acest pamant al Sfintei Maici

 

“Eu mor pentru natiune”

Aclama Horia cu iubire

A fii patriot nu e merit, e datorie

Arthur!, sa te odihnesti in pace!

 

Prin atata confuziune 

Pamantul ăsta ne aparține

Tine minte draga române

“ROVINE, NU RUINE!”

 

Da nimanui nu-i pasa, e dat uitarii

Falsele sisteme astupa scrierile sfinte

Iar usor usor istoria va fi data executarii

Si vor fi calcate in picioare a eroilor morminte

Mai mult...

A fost odată

Norii-și picură argintul
Udând trupul cu-infinitul
Timpului prea trecător,
Prea tăcut, nepăsător.

O secundă răsfirată
Plânge ora-ntunecată,
Adunându-se-n minute
De trecut ea se ascunde.

Se așează laolaltă
Pretinzând prezent deodată,
Dar adâncu-i conținutul
Nu-i decât necunoscutul.

Se preface că se scurge
Precum lacrima ei curge,
Dar rămâne ancorată,
De trecut stă aninată.

Mai mult...