Caleidoscop

Când spui „eu”

minți
e tautologic
nu ești niciodată doar „tu”
cu tine există alte milioane de ființe
(bacterii prietenoase în slujba vieții
ciuperci microscopice
paraziți
virusuri criminale în slujba morții!)
dacă te uiți la tine la microscop
descoperi o lume incredibilă
o luptă disperată pe viață și moarte
unde tu ești spectator
(omul  de pe margine, cel care se uită la sine
fără apărare!)
cum mai poți fi tu însuți
când nu mai ești stăpânul propriei vieți
când alții iau decizii în locul tău
din interiorul și din afara propriei ființe
când alții te aduc pe lume sau te aruncă în neant
este jenant să repeti mereu „eu”
vorbind despre tine
X-ul

din această ecuație complicată a vieții

.
cu atâtea necunoscute ...

Printre miile de ganduri

Ma regasesc pierdut

Incerc sa le-așez in randuri

Si- o iau de la inceput:

Sunt prea putine acorduri

Pritre-atatea dezacorduri

Repetitive in tetracorduri

Criptându-ne in recorduri

Sperantele-s putine

Diavolii se-nmultesc in multime

Distrugandu ne gandurile

Dar cine sa ne mai apere?

Cand vezi in jur numai invidie

Complotand numai fratricide

Scuipand numai vorbe acide

Acesti perfizi.... care in jurul lor arde...

Mai am un singur gand...

Unde e minte multă 

E și nebunie multă,

In timp ce visele dezvolta

O simtire exulta.

Am şi eu o speranţă: 

Speranţa uitării absolute. 

Dar aceasta mai e speranţă,

Nu e disperare?

de la o vreme începi să simți ferocitatea cuvintelor

pe o scară a durității Mohs de la unu la zece

cuvintele sunt pe locul unsprezece

ele pot zgâria deopotrivă diamantul

și  inima

pot face ravagii în creier sau în suflet

cu ani în urmă cineva îmi spusese să am grijă la tăișul cuvintelor

ascuțit de piatra abrazivă a urii

la faptul că unele sunt mai puțin penetrante decât altele

precum cuvintele de gips

care rănesc

mie-mi plac cuvintele înșelătoare

înveșmântate în roșu sângeriu al rubinului

care te omoară frumos

toată viața am cultivat Grădina Cuvântului

am udat fiecare cuvânt răsărit cu dragoste

așteptând dragoste

uneori în zadar

cuvintele ca și oamenii au memorie scurtă

adesea se întorc împotriva grădinarului cu veninul viperei

iar mușcătura lor devine letală

se amestecă aiuritor cu ipocrizia omului

cu indiferența criminală a lumii

deschizând  drumuri de neumblat

iluziei…

De-ar trece timpul inainte

Iar viaţa pe loc de-ar sta

Aş culege amintirile

Şi de moarte aş uita

De-ar trece clipa inainte

Şi amintiri de nar rămine

Ai putea mai des ca sa zimbeşti

Trăind doar cu ziua de mîine

De-ar trece viaţa c-an poveşti

Cu inceput fară sfirşit

Aş putea trăi cum vreau

Dar nu cum trebuie de trăit

De-ar trece ziua ca şi noapte

N-ai intelege că trăieşti

Ai trăi numai in vise

 Şi nai putea ca să iubeşti

De-ar trece totul intr-o clipă

Să-mi văd sfirşitul şi să mor

N-aş regreta că am trăit

Doar că-mi va fi de casă dor

precum o pasăre zgribulită de frig

care sprijină în aripile ei neobosite cerul

la fel

viețile noastre

fragile ca niște cupe de cristal

gata oricând să se prefacă în țăndări

într-o clipă de neatenție

sprijină cu aceeași determinare timpul

(acel vultur cu ochi sângeroși

și necruțători

pentru care viața păsării nu înseamnă altceva decât

bucuria puilor flămânzi!)

Doamne

cât de trist poate fi pentru o biată pasăre

îndrăgostită de cer

să îmbrățișeze c-o ultimă zvâcnire de aripi

pământul….

îmi reprezint  femeia ca pe o absidă

la edificiul vieții multigeometric,

ce nu lipsește din nicio piramidă,

din niciun templu sau lăcaș vremelnic

.

și nu mă miră plusul lor de frumusețe,

mă mulțumesc doar că sunt vii,

că au precum un poliedru douăzeci de fețe

și, mai ales, că n-au asimetrii

.

e drept că geometria rămâne doar știință,

când pui compasul sau echerul gol pe gleznă

pierzi din vedere tocmai unghiul ei  de referință

ce pleacă din lumină și se termină-n beznă

.

cu timpul chiar și cercul devine o elipsă,

nu poți rămâne cerc întreaga viață…

da, ea-i când în excces, când lipsă

ca o spirală-nchisă într-un un cub de gheață…