Iarăși sunt lent....

Стихи из этой категории
Recul
cel mai mult timp petreci în trecut
deșirând viața ca pe un pulover vechi
lăsat în uitare
mâine îl vei împleti la loc cu nasturi din cochilie de melc
și anchior
să fie cool
vei mai adăuga și ziua de azi de pe alt ghem
cu ață de altă culoare
îți vei face un ceai chinezezc
și vei fuma o țigară
cât timpul se încolăcește în jurul tău
ca un șarpe
îți amintești ultimul sărut
primit într-o dimineață geroasă de februarie
prima noapte de dragoste
alte lucruri din vitrina ta cu trofee mărunte
pe care nu știi niciodată unde să le pui
și în ce ordine
noroc că de-o vreme nu se mai întâmplă nimic
n-a mai rămas loc să adaugi și altele
tristeții i-ai făcut loc în sertarele înțepenite
ale sufletului
celebra formulă a lui Eistein devine pe zi ce trece
tot mai inaplicabilă
în viața ta n-a mai supraviețuit decât o mișcare inerțială
de respingere
starea aceea în care te simți dezbrăcată de spațiu și timp
liberă…
State of flow
defectele omenești n-au remediu
un car de flori răsturat în mijlocul drumului
în noroi
nu ascunde imperfecțiunea Creației
sângele păsării împușcate e ca un cuțit
înfipt în inimă
trebuie să ai toate defectele fiarei
să împuști o pasăre
să strivești sub tocul pantofului un greiere
care cântă
să-ți umpli buzunarele de la haină cu pietre
și să arunci după primul fluture
pare ireal când vezi ghiocelul
deasupra zăpezii
într-un un gest aproape rușinat
de smerenie
cerșind parcă iertare pentru toate defectele lumii…
Sfaturi
un lucru e sigur
dacă nu strigi când te doare
nu te aude nimeni
oamenii iubesc strigătele la nebunie
iar poezia este un strigăt
precum cel al Babilonului lui Nabucodonosor
în flăcări
cine-ar fi crezut că Babilonul se va prăbuși
într-o singură noapte
că morții vor ieși din cuptoarele-ncinse-ale cetății
cântând din țimbale
strigând „slavă ție” făuritorule de cuvinte
nimeni
trăiește-și viața înveșmântată în sunete
iubito
ca albina care se scaldă-n nectarul florii de Mai
doar auzind-o simți dulceața fără de margini a mierii
poezia Naturii
du-te și strigă în urechile surdului
și te va auzi
înalță ochii spre cer
și te vei bucura toată ziua de zâmbetul lui Dumnezeu
în răsăritul Soarelui…
Apăsare
nu cred că mi-ar mai trebui altceva în viața aceasta
îmi este îndeajuns cât am
nici nu mai contează că mi-am pierdut toate visele
într-o vreme când nu aveam destui bani să le cumpăr
negustorii zgârciți au rămas cu visele mele de atunci pe tarabă
( niște antichități fabuloase
ca toate antichitățile de altfel
pe care însă nu le mai vrea nimeni!)
acum mi le oferă tot ei la preț redus
sau pe gratis
urăsc aceste zile negre de vineri
pe acești necrofagi siniștrii
care-mi dezgroapă în fiecare an
în noiembrie
toate scheletele ascunse-n dulapurile prăfuite ale minții…
nu cred că mi-ar mai trebui altceva în viața aceasta
mașina de înfiletat șuruburi zace în același sertar
nici nu mai știu de când
nu mai am șuruburi sau piulițe slăbite
cum s-ar putea crede
în viața mea toate șuruburile sunt strânse la maxim
paharele de șampanie nu s-au spart la cutremur
dar nici nu-mi folosesc la nimic
așa cum nu-mi mai folosesc porțelanurile de Bohemia
mobilierul de epocă Ludovic al XV-lea
sau covoarele arăbești lucrate de mână
relicve care mi-au precedat visele neîmplinite
iubitele nenăscute
speranțele fără acoperire…
nu
nu cred că mi-ar mai trebui altceva în viața aceasta
mi-am pierdut demult obișnuința de a rătăci
printre nisipurile mișcătoare ale minții
mi-am pierdut încrederea în oameni și lucruri
în biblii
cum să-mi mai asum răspunderea pentru viitorul luminos al lumii
când mă înspăimântă ideia de a trece strada
de a spune bună dimineața unei femei singure
sau părinților
care mi-au dat viața
și care poartă răspunderea pentru copilăria mea lipsită de griji
cum spun ei
în necunoștință de cauză….
nu cred că mi-ar mai trebui altceva în viața aceasta
în care nu se întâlnește niciodată cererea cu oferta
mi-am făcut iluzii cât pentru două vieți
crezând că nu mi-ar ajunge una
am lăsat Soarele să răsară în fiecare dimineață
din cenușa durerii
degustând veninul letal al viperei negre
am hălăduit prin codrii pustii și umbroși ai speranței
la un loc cu lupii și urșii
nu-i drept ca un om să nu știe ce-i rezervă soarta
să nu poată smulge din hoitul acesta căzut pe marginea drumului
halca lui de carne în sânge...
Schiță cu femeie singură și țigară
tristă
însingurată
își aprinde o țigară
mâncarea pentru pisici
emană un miros acru
Machiavelli se-nvârte în jurul cozii
așa spune el că-i este foame
nu-i mai plac granulele poloneze
la sac de 35 kg
lua-l-ar dracu
nici mie nu-mi plac creveții
dar nu fac nazuri
.
trage fumul în piept
până simte gustul infect al frunzelor de tutun
și-și aduce aminte de George
mirosea și el a frunze
avea buzele zgrunțuroase
cianozate
brrr…
pe unde trecea lăsa urme
ca o bucată de glaspapir
nici nu avusese orgasme
.
plecase supărat
.
pesemne că o simțise ca pe o bucată de scândură
știa că o să se enerveze
îi reproșase că nu fusese acolo
și era adevărat
.
dăduse o fugă cu gândul la magazinul din colț
să-și cumpere o mătură...
Somnum ratio
Miriapodul mă priveşte cu o sută de ochi
şi se mişcă încet către mine cu o sută de picioare
păroase.
Mă şi vede la cina de seară hăcuit de o sută de cleşti
şi servit într-o sută de feluri pe tot atâtea platouri
de oase
La ce i-or fi trebuind scârboşeniei o sută de ochi
când şi doi sunt prea mulţi laolaltă pentru destinu-i
macabru?
De ce i-or fi trebuind o sută de picioare, mă-ntreb,
când i-ar ajunge să meargă pe stârvuri doar două
sau patru?
Vin în conhorte prelungi, din milioane de părţi
şi mă privesc cu milioane de ochi injectaţi de sînge
şi ură.
Mi se urcă pe glezne, pe umeri, pe faţă, peste tot,
şi-şi scot milioane de cleşti înmuiaţi în bale şi otrava
din gură.
Staţi! le strigă jivina cu păr și solzi pe picioare
o arătare scârboasă, cum n-am mai văzut niciodată,
un monstru.
A fost o eroare, prieteni, le zice, să fiu al dracului dacă
n-a fost o eroare!
Să trăiţi, domnule! Pentru onor prezentaţi arm’! Acesta-i de-al nostru...