Uimire...
Câtă iubire strânsă-n pumn
S-a adunat până acum?
La cât din tine-ai renunțat?...
Mă-mpac cu mine-n fiecare seară,
Si-adorm plângând a lăcrămioară,
Si-n fiecare gând de-al tău
Mă regăsesc. Sunt EU!
Mă port copil în devenire.
Așteaptă-mi ochii să se mire
Si brațele să te-nconjoare,
Inima să se-nfioare...
Deschide-te!
Este iubire!
Las-o să zboare-a NEMURIRE...
Категория: Стихи про любовь
Все стихи автора: adriana
Дата публикации: 10 февраля 2019
Просмотры: 344
Стихи из этой категории
Dorinta
Din inima floare-I
tu vei rasari,
Si flacare dragostei,
Tu imi vei fi.
Cu ochii tai dulci
Privirea spre mine.
Miina ta fina,
Impunindu-ma pe mine.
Unde te-as vedea
Sa te salut,
Unde te-oi intilni
Sa te sarut.
Alții
Unde-s mai puțini nuci, mai multe cruci
Oameni duc flori cu pereche,
Si se-ntorc doar cu regrete.
Alții plîng de dureri
Eu scriu cereri,
Către ceruri
Să mai fiți înc-o secund-alături.
Alții plîng de regrete
Eu încă mai caut momente,
În stînga și dreapta mea
Dar le găsesc doar în amintirea grea.
Alții plîng în hohote
Eu încă vă mai caut prin portrete,
Vă caut de-a vă-mbrățișa
Să mă opriți inima de-ami sfîșia...
Alții plîng și-s nedumeriți
De ce Doamne mi l-ai luat cînd eram atît de fericiți?!
Cînd iubeam și eram iubiți
Răniți, așteptăm să fim striviți.
Alții plîng în drum spre casă,
Unde singurătatea îi așteaptă la masă...
Cu flori moarte tăvălite pe terasă
Si-ș zic, mîine va fi mai frumoasă.
Adevăr
Viaţa mea este o Gară -
cu mii şi mii de pasageri
unii cu vagoane de iubire,
alţii - cu saci de dureri.
Pe unii îi voi revedea
Pe alţii cu siguranţă niciodată
Şi tu eşti un simplu pasager
Ce treci prin Gara Vieţii mele doar o dată...
Te caut dar nu vreau să te găsesc
Mă doare amintirea ta
Şi clipe ce-au rămas departe
Unde eram doar tu şi eu
Acum o lume ne desparte
Ne intilnim iar desparţind-une
Citind durere-n ochii reci
Ma mai priveşti cu disperare
Ne zicind nimic iar mă petreci
Mii greu să mai privesc in urmă
Dar timpul trece şi iar trece
Am uitat sărutul tău la gust
Şi am lăsat dragoatea să plece
Acum doar amintirea ta traieşte
Te caut dar nu vreau să te găsesc
Mii frică să privesc in ochii tăi
Mii frică iar să te rănesc
Atitea amintiri rămase-n urmă
Dar doar cu ele acum şi mai trăiesc
Îmi vine greu să mai spun asta
Dar ce naş face tot la tine ma gîndesc
Va trece timpul inainte
Şi cîndva voi zice c-am iubit
Am iubit cum alţii iubesc o viaţă
Dar străini am devenit
Pasărea
Pe cerul înnourat,tulbure și întunecat,
zboară o biată pasăre cu aripa frântă.
S-ar opri și ar bea apă,că sufletu-i însetat,
Însă nu se oprește că inima a bucurie nu-i cântă.
A fost prin șapte sate pentru o fărmitură de pâine,
Ca să hrănească puțin sufletele celor zece pui ai săi.
Dar dintr-un tufiș a ieșit un dușman de câine,
Si a distrus aripa păsării cu dinții cei hapsâni și răi.
Aripa distrusă de un fir de os îi atârnă,
Iar sângele negru se scurge pe florile uscate.
Nu vrea ca copiii fără mamă să rămână,
Si își privește aripa cu o mare vanitate.
Îi distusă aripa sau sufletul îi distrus?
Nici asta nu mai știe,biata mamă.
Ahhh !!! De i-ar fi cuibul puțin mai sus,
N-ar mai face ea din asta o dramă.
Acum zboară biata pasăre,tristă și îndurerată,
Nu o doare aripa,ci sufletul îi se destramă.
Nu,nu va lăsa inima copiilor înfometată,
Chiar dacă vuietul morții o cuprinde și-o cheamă.
E încătușată dragostea-n piept și n-are cum să explodeze,
Copiii o așteaptă acasă străini,singuratici și înfrigurați.
Îi sunt flămânzi și nu,nu are cum să cedeze.
Offf!!! De i-ar ști hrăniți și săturați.
La doi metri de cuib se auzi o împușcătură,
Bufff!!! Si pasărea nu-i...
Puiii speriați au luat-o la alergătură,
Căutând acei doi ochi blânzi,căprui.
Pasărea strigă cu o voce stăină și stinsă:
- Veniți,puii mamei,mâncați și fiți sătui !
Copiii urlau cu inima arsă și plânsă :
-Cui ne lași,mamă???! Cui?
Apoteoză inutilă
Par a fi lipite de sculptori,
Banalul sărut învinge chiar timpul,
Jilav și magic el răstoarnă pământul
Părul blajin, ce miroase a lună
Lent se strecoară pe falnicii umeri
Si din simplă femeie te face regină,
Iar pe cei ce-l admiră - boieri
Ochii scăldați de apele mării
Sunt apți de a vedea în întuneric lumină,
Ei poartă în sine taina femeii
Si pe orice poet îl inspiră
Ei hapsâni te privesc în continuu
Nefiind apți să-ți vadă al tău geniu,
Trupu-ți supune al păgânilor gânduri,
Iar vorbele scot adormiți din mormânturi
Draga mea, apogeul fineței
Mai cântă-mi o dată cu vocea sirenei
Iar eu am să ascult, până mă voi stinge
Poate... măcar atunci mă vei plânge